10 Starea de inerţie şi de lene

Credinţa Iraţională nr. 10:

Ideea că puteţi atinge maximul de fericire chiar dacă nu sunteţi activi, chiar dacă nu sunteţi implicaţi în diverse activităţi şi chiar dacă nu aveţi nici un angajament faţă de nimeni şi nimic.

– starea de inerţie şi de lene

Motive de iraţionalitate

Această concepţie este iraţională din mai multe motive:

1. În rare cazuri, oamenii se simt deosebit de fericiţi sau plini de viaţă atunci

când sunt lipsiţi de activitate, cu excepţia acelor perioade scurte de repaos, care sunt

necesare între eforturile depuse. Cu toate că ei obosesc şi devin încordaţi când sunt

mereu puşi pe fugă, ei se plictisesc foarte repede şi devin apatici dacă se odihnesc în

permanenţă. „Plăcerile” pasive cum sunt cititul, a fi spectator, sau vizionatul

emisiunilor sportive, sunt deseori distractive şi relaxante. Dar, un regim neântrerupt şi

exclusiv de acest gen de „activităţi”, duce, adesea, la plictiseală şi apatie.

2. Oamenii inteligenţi tind să necesite, în mod vital, activităţi captivante pentru

a rămâne cât mai plini de viaţă şi fericiţi. Aceştia pot să îşi menţină entuziasmul

pentru o perioadă lungă de timp doar dacă au o ocupaţie sau vreun interes, în mare

măsură, complexă, captivantă şi provocatoare.

3. Până la un anumit nivel, fericirea vine din preocuparea faţă de oamenii şi

evenimentele din exterior, sau ceea ce Nina Bull denumeşte orientarea spre scopuri.

Fascinant este faptul că anumite emoţii negative dezadaptative (cum ar fi anxietatea

sau vina intensă) precum şi anumite emoţii pozitive dezadaptative (cum ar fi

narcisismul sau fanatismul) sunt captivante şi relaxante, îi scapă pe unii oameni de la

plictiseală, şi în consecinţă pot fi dorite, în ciuda dezavantajelor lor. Oamenii cu astfel

de emoţii iau parte, în mod activ, la viaţă; şi din acest motiv opun rezistenţă în a

renunţa la emoţiile lor de anxietate sau fanatism. Implicarea activă pare a fi un factor

comun în aproape toate formele de viaţă.

4. Ceea ce numim, în mod obişnuit, a iubi sau a te îndrăgosti, fără a ne referi

la a dori să fii iubit, este una din formele principale de a fi implicat activ. De fapt,

există trei forme principale de implicare activă: (a) a iubi, sau a fi preocupat de alte

persoane; (b) a crea sau a găsi diferite preocupări; (c) a filozofa sau a avea alte

preocupări mentale. În mod obişnuit, atunci când vă simţiţi fără viaţă, pasivi, sau

inhibaţi, nu puteţi fi preocupaţi de vreuna din aceste trei forme de implicare activă – şi

prin urmare, nu vă puteţi simţi nici plini de viaţă. A trăi înseamnă, în esenţă, a face, a

acţiona, a iubi, a crea, a gândi. Prin inactivitate şi leneveală, dumneavoastră

minimalizaţi toate acestea.

5. Cu toate acestea, aşa cum am arătat anterior, în capitolul despre autodisciplină,

mulţi oameni consideră, iniţial, că este greu să se angajeze în activităţi care

îi solicită în mod activ, şi că este mai uşor să stea cuminţi pe fundurile lor şi să nu facă

aproape nimic. Atunci când, în ciuda acestor dificultăţi iniţiale, ei continuă şi se

forţează să se implice în activităţi, ajung să savureze acţiunea şi să renunţe la

pasivitate. Acest joc îşi merită răbdarea – dacă continuaţi să îl tot jucaţi.

6. Oamenii care duc o existenţă leneşă, pasivă, şi care spun mereu că „nimic

nu mă interesează cu adevărat”, îşi resping, de fapt, fricile iraţionale, şi în special

fricile de eşec. Datorită faptului că privesc eşecul cu groază, ei evită activităţile pe

care şi le-ar dori să le încerce, iar după suficiente evitări, ei concluzionează în mod

„sincer” că nu au „nici un interes” faţă de aceste activităţi. Ei ajung să îşi elimine,

astfel, rând pe rând, fiecare domeniu de interes şi să sfârşească prin a nu mai avea nici

o plăcere pentru „nimic.” Aceşti oameni indiferenţi şi plictisiţi se simt şi mai nefericiţi

decât se simt oamenii anxioşi şi ostili, care sunt activi, prin faptul că sunt preocupaţi

de fricile şi duşmăniile lor.

7. Increderea în propriul succes sau auto-eficacitatea este strâns înrudită cu

activitatea. Ştiţi că puteţi face ceva bine, pentru că aţi dovedit deja, acest lucru, prin

conduita dumneavoastră din trecut. O femeie care nu a încercat niciodată să umble va

dobândi foarte greu încrederea în capacitatea ei de a merge – sau de a înnota, călări,

sau de-a face orice alt tip de activitate musculară. Da, societatea noastră ne instruieşte

să dobândim nevoia extremă de a avea succes în proiectele importante. Aşa este. Mare

parte din „mândria” sau din „încrederea în sine” pe care o avem, constă, de fapt, în

mândrie falsă şi încredere falsă – născute din această „nevoie” de succes.

Aşa cum am (A.E.) notat în Reason and Emotion in Psychotherapy, ajungeţi

să aveţi încredere în propriul succes şi încredere în dobândirea dragostei, dovedind

prin acţiune că puteţi avea succes sau că puteţi dobândi dragoste. Aceste sentimente,

vă fac plăcere pentru că sunteţi conştienţi de faptul că vă descurcaţi bine în a realiza

proiecte sau în materie de dragoste, şi vă simţiţi motivaţi să luptaţi pentru

recompensele viitoare obţinute din aceste domenii. Cu toate acestea, ar fi bine, să nu

confundaţi încrederea în propriul succes şi încrederea în dragoste, cu încrederea în

sine, care există, doar ca definiţie şi reprezintă o stare indezirabilă.

De exemplu, dacă spuneţi, „Am încredere că mă voi descurca bine la şcoală

sau la locul de muncă,” faceţi o afirmaţie pe care o puteţi sprijini, demonstrând că în

majoritatea cazurilor, vă descurcaţi, într-adevăr, bine. Dar dacă spuneţi, „Am o mare

încredere în mine,” sugeraţi puternic că (1) faceţi aproape totul bine, (2) din acest

motiv sunteţi o persoană bună, şi (3) în consecinţă, aveţi dreptul de a trăi şi de a vă

simţi bine. Aceste ultime două afirmaţii sunt adevărate, doar pentru că dumneavoastră

credeţi că aşa sunt.

Ar fi bine, în acest caz, să luptaţi, cu orice preţ, pentru încrederea în munca

proprie sau în dragoste, dar nu pentru încrederea în sine sau pentru stima de sine.

Pentru că, acestea presupun măsurători ale fiinţei dumneavoastră ca întreg – care este

prea complexă şi atotcuprinzătoare pentru a i se face o singură măsurare sau evaluare.

Ar fi bine ca oamenii să accepte anumite provocări şi să încerce, cel puţin

câteva sarcini pentru a câştiga încrederea în faptul că ei pot să le îndeplinească.

Filosofia inerţiei şi a lipsei de activitate, blochează, în special dacă este motivată şi de

frica de eşec, dezvoltarea încrederii în propriul succes şi a încrederii în dragoste.

8. Pentru a vă întrerupe tiparul de comportament dăunător, trebuie, aşa cum

am tot accentuat pe parcursul acestei cărţi, să acţionaţi. Dacă aveţi vreun tipar de

deprinderi care vă sabotează sănătatea, fericirea, sau relaţiile cu ceilalţi, şi vreţi să îl

schimbaţi, trebuie să depuneţi un efort considerabil, atât prin gândire cât şi prin

acţiune. Creşterea şi dezvoltarea necesită timp şi efort. Cu cât sunteţi mai inactivi, cu

atât mai mult veţi avea tendinţa de a vă bloca dorinţele cele mai puternice, şi de a vă

sabota rezultatele adaptative.

9. Inerţia are tendinţa de a se hrăni cu ea insăşi. Cu cât evitaţi mai mult să

faceţi o anumită activitate – în special dacă este din cauza anxietăţii pe care o aveţi –

cu atât vă obişnuiţi mai tare să nu o faceţi. Cu cât evitaţi, mai mult, să scrieţi sau să

pictaţi, aşa cum v-aţi dori să faceţi, cu atât mai dificil este să vă apucaţi de lucru. Şi,

aşa cum am specificat şi mai sus, vă veţi pierde, adesea, tot interesul faţă de

îndeplinirea acestor activităţi. Se întâmplă, frecvent, ca odată ce vă acomodaţi cu

inerţia, să vreţi să vă răsfăţaţi, mereu, doar cu ea.

Metode de însănătoşire

Astfel, acţiunea, în special implicarea activă, reprezintă, din multe puncte de

vedere, un sprijin foarte important pentru o viaţă fericită. Dacă nu credeţi că este aşa,

şi vă ghidaţi să trăiţi după o filosofie a inerţiei şi a inactivităţii, vă veţi sabota, adesea,

posibilitatea de a obţine satisfacţii. Tipurile de acţiuni, pe care le puteţi face, pentru a

trăi din plin, le includ pe următoarele:

1. Puteţi încerca să fiţi preocupaţi, în mod substanţial, de anumite persoane sau

lucruri din exterior. Faptul că vă plac mai mult persoanele şi sunteţi mai mult

interesaţi de ele decât de diferite lucruri sau idei, are avantaje deosebite, deoarece

oamenii pot, la rândul lor, să vă iubească, şi să acţioneze asupra dumneavoastră. Dar,

şi faptul că vă plac, anumite activităţi sau idei, pe termen lung – o preocupare sau o

profesie – are de asemenea, recompensele ei, şi uneori, acestea sunt mai de durată,

mai variate, şi mai reprezentative decât faptul de a ţine la o altă persoană. Ideal, ar fi

să vă placă atât prezenţa oamenilor cât şi practicarea unor activităţi. Dar, chiar şi dacă

deveniţi captivaţi, aproape în întregime, de una sau de cealaltă, tot vă puteţi simţi

bine.

2. Încercaţi să găsiţi anumite persoane sau lucruri care să vă intereseze, de

dragul lor propriu şi nu din motive de „stimă de sine”. Este un lucru bun şi nobil, din

partea dumneavoastră să vă iubiţi proprii copii sau fratele mai mic orfan. Să vă

dedicaţi unei profesii prin care puteţi oferi ajutor: profesor, psiholog sau medic. Dar,

acest lucru nu înseamnă că nu puteţi avea şi alte preocupări sau pasiuni „egoiste”, care

nu sunt de mare valoare socială: dedicarea pe care o aveţi pentru o anumită persoană

sau pasiunea de a colecţiona monede. Până nu aveţi curajul de a vă urma propriile

convingeri şi de a face lucrurile din alte motive decât din dorinţa de a „dovedi” cât de

bun sunteţi, probabil că nu veţi ajunge niciodată să iubiţi profund vreo persoană sau să

aveţi vreo preocupare.

3. Dedicaţi-vă, unui domeniu care implică efort, şi încercaţi să alegeţi un

proiect solicitant şi de lungă durată, mai degrabă decât ceva simplu şi de scurtă durată.

Majoritatea oamenilor inteligenţi au nevoie de mai multe activităţi solicitante, şi nu se

reduc doar la cuceririle lor amoroase, la jocul de şah sau cel de biliard. Pentru că

aceste activităţi solicită deprinderi care pot fi uşor dobândite, şi drept urmare,

activităţile nu mai sunt la fel de provocatoare. Încercaţi, în schimb, să vă alegeţi un

scop, cum ar fi, să scrieţi un roman bun, să aduceţi o contribuţie importantă în fizică,

sau să aveţi şi să vă menţineţi o relaţie de dragoste, la un nivel cât mai ridicat. Acest

gen de preocupări pot să rămână fascinante, mulţi ani de zile.

4. Nu aşteptaţi să vă dezvoltaţi, dintr-o dată, preocupări esenţiale. Din cauza

inerţiei, a fricii de eşec, sau a complexităţii activităţii, s-ar putea să fiţi nevoiţi să vă

forţaţi să faceţi o serie de încercări într-un anumit domeniu, şi să rămâneţi la acest

nivel până în momentul în care va începe să vă intereseze şi să fiţi fascinaţi de el. Nu

concluzionaţi, imediat, faptul că dumneavoastră nu vă puteţi bucura de o relaţie sau de

un proiect, acordaţi-vă suficient timp pentru a le încerca. Dacă nici apoi, nu vă simţiţi

îndrăgostiţi de nici una dintre acestea, puteţi să căutaţi alte tipuri de pasiuni vitale.

5. Gândiţi-vă la diversificarea intereselor, sau la faptul de-a vă lua

responsabilitatea anumitor proiecte, chiar dacă sunteţi implicaţi în alte întreprinderi

importante. Mai ales, dacă activităţile în care sunteţi implicaţi, în momentul de faţă nu

vor dura pentru totdeauna, este bine să aveţi la dispoziţie mai multe alternative.

Oamenii pot să fie încântaţi, atât de diversitate cât şi de scopuri prelungite. Astfel,

diversificându-vă stilul de cărţi pe care le citiţi, hobiurile pe care le aveţi, sau

lărgindu-vă cercul de prieteni, vă veţi putea menţine mult mai plini de viaţă, decât

dacă faceţi mereu aceleaşi lucruri.

6. Puteţi să luptaţi împotriva inerţiei şi a inactivităţii prin depistarea credinţei

iraţionale care se află la baza lor. Dacă sunteţi sedentari, probabil că vă spuneţi, „Este

mai uşor şi mai bine să îi las pe ceilalţi să facă lucrurile pentru mine, decât să le fac eu

însumi” sau „Nu ar fi groaznic dacă aş risca să scriu un roman şi ar ieşi într-un mod

mizerabil?” Puteţi să urmăriţi ce astfel de credinţe, care vă sabotează, aveţi şi să

încercaţi să le disputaţi, în mod hotărât, până ajungeţi să le înlocuiţi cu gânduri care

vă stimulează să vă implicaţi în diferite activităţi.

7. Ar fi bine ca, în stadiul final, să vă convingeţi, să vă impulsionaţi, să faceţi

o anumită acţiune. Vă puteţi obliga – da, obliga – să experimentaţi anumite acte

specifice de curaj: să vorbiţi faţă în faţă cu şeful dumneavoastră în biroul lui, să

invitaţi o persoană foarte frumoasă la dans, să vorbiţi cu un editor despre ideea pe care

o aveţi în legătură cu o carte. Şi, vă puteţi forţa să faceţi acelaşi comportament, în

repetate rânduri, până când acesta să devină din ce în ce mai uşor, şi din ce în ce mai

plăcut.

8. Aşa cum a subliniat şi George Kelly, puteţi să adoptaţi, în mod intenţionat,

un alt tip de rol pentru o anumită perioadă de timp, şi să vă forţaţi să îl îndepliniţi.

Dacă, în mod obişnuit, vă comportaţi timid sau reţinut, şi vă propuneţi ca timp de o

săptămână să vă comportaţi ca una din cele mai expansive şi asertive persoane pe care

le ştiţi, veţi considera, odată terminat acest rol, că este relativ uşor să vă comportaţi

într-un mod mai puţin inhibat. Cu cât vă constrângeţi mai tare să faceţi un lucru de

care sunteţi „siguri” că nu-l puteţi face, cu atât mai mult vă puteţi demonstra că îl

puteţi face.

 Ghid pentru o viaţă raţională

Autori: Albert Ellis, Robert A. Harper