Lectia 3: Dezvoltaţi-vă toleranţa la frustrare

Sumar

Statutul de părinte/edudator implică de obicei un important grad de frustrare. Pentru a vă uşura sarcina, ar fi mai înţelept să învăţaţi să toleraţi frustrarea, mai degrabă decât să încercaţi sâ o eliminaţi pomplet. De exemplu, doamna Georgeta, despre care se va vorbi mai jos, ar găsi inutilă încercarea de a-şi diminua frustrarea făcând mereu curat şi îndepărtând întreaga mjizerie şi dezordine din casa sa. O soluţie mai eficientă ar fi ca doamna Georgeta să îşi dea seama că murdăria şi dezordinea sunt câteodată inevitabile atunci când ai trei copii. De aceea, decât să pretindă ca dezordinea să nu mai existe, ea ar putea să îi accepte existenţa, preferând ca ea să nu mai existe. Decât să considere că este îngrozitor, oribil şi! cumplit că gospodăria sa nu este „aşa cum ar trebui să fie", doamna Georgeta ar putea să îşi dea seama că este rău, dar nu este catastrofal faptul că în casa ei curăţenia nu este aşa cum ar prefera dânsa; la urma urmei ar putea să fie şi mai rău decât este!; Pe scurt, doamna Georgeta ar putea să decidă să accepte frustrarea, în loc să se necăjească datorita ei şi astfel să îi facă faţă mai uşor şi mai cu folos. Şi la fel puteti face si dvs.!

Mierla Mirela  învaţă cum să nu se necăjească Doamna Mierlă ciripea fericită de una singură, în timp ce stătea aşezată pe cuibul ei, încălzindu-şi ouăle. Era foarte mândră mai ales de două dintre ele, fiindcă erau lucioase, frumoase la privit şi minunate de şezut pe ele. Al treilea ou era chiar obişnuit - mic, uşor asimetric şi arătând de-a dreptul banal. Doamna Mierlă abia dacă băgă de seamă că era şi el pe-acolo. Într-o bună zi, puii Doamnei Mierle ieşiră din ouă. Din ouăle mari ieşiră doi fii splendizi, pe care îi numi Tiberiu şi Claudiu, iar din oul mic ieşi o fiica ştearsă, pe care o numi Mirela. „Doi din trei nu-i rău," ciripi Doamna Mierlă bucuroasă. Apoi, ea îşi petrecu tot timpul şi energia învăţându-i pe copiii ei toate cele necesare pentru a supravieţui în lume. I-a învăţat cum se construieşte uni cuib, cum se culeg seminţele de floarea soarelui, cum să îşi ia zborul şi să aterizeze fără să îşi deranjeze penele, cum să sâcâie pisicile, regulile de bază ale curăţeniei pentru o mierlă şi |multe altele. „Vai, dar ce repede învăţaţi voi doi," ciripi Doamna Mierlă mândră către fiii ei. „Tu va trebui să munceşti mult mai mult, Mirela, dacă vrei să ţii pasul cu fraţii tăi." „Eu sunt întotdeauna la distanţă de o pană în spatele fraţilor mei" suspină Mirela. „Şi ei îmi fac viaţa şi mai grea prin faptul că se fac tovarăşi şi râd împreună de mine. Când mama mă dojeneşte, iar Tiberiu şi Clăudiu îşi bat joc de mine, devin aşa de furioasă şi sunt aşa de tristă pentru că nu reuşesc să învăţ ca ei, încât lucrurile îmi ies şi mai rău!" „Tu eşti singura mierlă dintte câte cunosc, care cântă fals," se plânse Doamna Mierlă. „Nu mai ştiu ce să mă fac cu tine!" "Mirela nu  ştie să cânte! Mirela nu ştie să cânte!" ciripiră Tiberiu şi Claudiu. Iar Mirela se simţea pe zi ce trece tot mai abătută. „Chiar că o să devin o mierlă foarte proastă! Iar mama, Tiberiu şi Claudiu se poartă cu mine aşa de urât! Dar dacă le vorbesc despre asta, nu fac decât să râdă de mine şi să mă critice în continuare" suspină Mirela. Iar supărarea mea mă împiedică tot mai mult să îmi îndeplinesc îndatoririle de mierlă." într-o seară, în Ioc să îşi facă temele (adică să caute prin împrejurimi mâncare pentru păsări), Mirela stătea într-un arţar amărâtă. „Ce nefericire să fiu o mierlă neîndemânatică şi care cântă fals! Niciodată nu o să fiu mai buna de atât, iar familia mea nu o să mă iubească şi nu o să mă aprecieze niciodată. Ar fi poate mai bine să mă las mâncată de o pisică..." ciripi Mirela cutremurată. „Ce cântec ciudat cânţi. Pe ăsta nu l-am mai auzit până acum," ciripi o voce de pe o creangă din spatele său. „Crezi că va deveni un şlagăr?" Mirela se uită în sus şi văzu o vrabie pătată, cu ochi strălucitori. „Cred că glumeşti!", răspunse Mirela. „Nimic din ceea ce fac eu vreodată nu reuşeşte. Parcă nu aş fi bună de nimic." „Păcat că vorbeşti aşa!" spuse vrabia. „Mie nu mi se pare că arăţi aşa de rău, chiar şi pentru o mierlă." „Spui asta fiindcă nu mă cunoşti!" suspină Mirela. „Nimeni din cei care mă cunosc nu mă place - nici măcar propria mea familie!" „Păi mie mi se pare că eşti prea severă cu tine însăţi. Asta nu te ajută cu nimic să devii o mierlă mai bună" spuse vrabia. „Pun pariu că ai o mulţime de sentimente neplăcute, care fac ca îndeplinirea sarcinilor tale de mierlă să fie şi mai grea - e dificil să gândeşti clar atunci când  eşti încărcată, cu emoţii negative." „Ai dreptate!" ciripi Mirela. „E greu să zbori sus în înaltul cerului atunci când te simţi la pământ. însă ce aş putea să fac?" "În primul rând, este important să înţelegi de unde îţi vin acele sentimente dureroase. Doar după aceea putem încerca să le îndepărtăm. Urmează-mă spuse vrabia, înălţându-se spre cerul peste care cobora înserarea. „Vreau să te prezint unor păsări care pot să te ajute să descoperi de unde vin acele sentimente." Mirela zbură după vrabie până la un vişin şi se aşeză pe o creangă lângă ea. „Cine este el?" întrebă Mirela arătând cu aripa înspre o pasăre care stătea în vişinul învecinat. „Acela este Baronul de Gaiţă Albastră. Ascultă ce are de spus despre asta," zise vrabia. „Nu mai suport!" se văita Baronul de Gaiţă Albastră. Păsările acelea nu ar trebui să mă trateze aşa! Ar trebui să mă respecte pentru faptul că sunt un domn atât de stilat. Ar trebui pedepsite pentru că se poartă atât de urât cu mine. Cred că o să mă duc şi o să le mănânc un ou," şuieră Baronul lingându-se pe cioc. „O să-i învăţ eu minte să se mai pună cu mine," mormăi el în timp ce îşi lua zborul. „Ce crezi că simţea Baronul?" întrebă vrabia. „Vorbea exact ca mine atunci când sunt furioasă," ciripi Mirela. „Pun pariu că era furios." „Acum ascultă-l pe tipul acela care e sub noi, pe pământ. El e Gelu, Porumbelul Plângăcios," spuse vrabia. „Săracul de mine," suspină Gelu. „Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Pur şi simplu nu sunt bun de nimic şi niciodată nu o să fiu mai bun de atât Sunt un porumbel prost şi nepriceput şi nu văd cale de ieşire din situaţia asta." Gelu continua să şadă şi să gângurească încet pentru sine. „Arată exact ca mine atunci când mă simt deprimată!" spuse Mirela, „Şi stă acolo plârigându-se fără să facă nimic pentru a schimba situaţia. Cred că şi eu fac tot aşa câteodată." Vrabia zise în continuare "încă o pasăre să mai vezi şi după aceea o să îţi pun o întrebare foarte importantă," O duse pe Mirela într-o grădină cu flori minunată şi îi arătă o lalea. „Dacă te uiţi de aproape, o vei vedea pe prietena mea Hortensia, Pasărea Cântătoare. Ascultă cu atenţie ce are de zis." Hortensia sărea nervoasă dintr-o floare în alta, fără să se aşeze deloc ca să se odihnească. Din când în când se oprea în faţa unei flori pentru a-i sorbi nectarul, bătând din aripi atât de rapid încât Mirela nici nu le vedea mişcându-se. „Vai de mine..." spuse Hortensia grăbită, „şi dacă este o pisică în spatele acelei tufe de trandafiri, gata să sară pe mine? Sau dacă florile rămân fără nectar şi eu rămân fără mâncare? O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne! Lucruri groaznice ne pândesc de pretutindeni!" „Ei, bine" spuse Mirela1 „Eu măcar nu sunt aşa de rău ca Hortensia, dar şi ea spune lucruri pe care mi le spun mie însămi atunci când sunt speriată şi nervoasă." „Acum înţelegi de unde vin toate sentimentele tale?" întrebă vrabia. „Cred că atunci când gândesc într-un anumit fel şi îmi spun anumite lucruri mie însămi, îmi creez prin asta acele sentimente" răspunse Mirela. „Până la urmă, eşti destul de deşteaptă chiar şi pentru o mierlă," zise vrabia. „Dar cum să îmi schimb sentimentele atunci când acestea stau în calea dorinţelor mele?" îhtrebă Mirela. „Dacă îţi creezi aceste sentimente gândind într-un anumit fel, ce crezi tu că ai putea face ca să le schimbi?", întrebă vrabia. „Păi..." zise Mirela. „... Ştiu! Aş putea să îmi spun alte lucruri mie însămi, ca să mă simt altfel." „Aşa este", răspunse vrabia. „Ca să îţi schimbi furia în simplă enervare, ai putea să!îţi schimbi pretenţiile faţă de soartă şi faţă de cei din jur (exemplu de pretentie: „aşa trebuie să fie!") în preferinţe (exemplu de preferinta: „aşa mi-ar plăcea mie să se intample"). „Da - în loc să spun că Tiberiu şi Claudiu nu ar trebui să râdă de mine, aş putea să îmi spun că mi-aş dori că ei să înceteze, dar că pot să suport atunci când aceştia mă sâcâie. ”  „Şi," continuă vrabia, „ ca să îţi schimbi deprimarea în tristeţe, poţi să îţi schimbi atitudinea faţă de tine însăţi, încetând să te auto-învinovăţeşti şi învăţând să te accepţi aşa cum eşti şi să îţi judeci mai bine însuşirile şi comportamentele." „Deci, în loc să spun că nu sunt bună de nimic fiindcă nu pot să zbor sau să cânt la fel de bine ca Tiberiu şi Claudiu, aş putea să mă accept pe mine însămi indiferent de felul în care mă descurc şi să muncesc mai mult că să devin şi mai bună!", exclamă Mirela. „Mai mult, dacă vrei să îţi transformi frica în simplă preocupare, încearcă să te gândeşti doar la prezent şi nu te gândi mereu că ceva foarte rău se va întâmpla în viitor," continuă vrabia. „Ce bine!" strigă Mirela, „Cred că am învăţat ceva foarte important. Când am un sentiment care mă doare, pot să caut gândul dăunător care l-a provocat şi pot să îl schimb într-un gând care să mă ajute. De acum încolo nu mai trebuie-să îmi las sentimentele să mă necăjească. Până la urmă, poate nici nu sunt aşa de proastă cum credeam!" „Iar pe măsură ce înveţi să te necăjeşti pe tine însăţi mai puţin," zise vrabia, „îţi vei da seama că poţi să te gândeşti mai clar la cum ai putea să rezolvi alte probleme şi Ia cum să îţi îndeplineşti mai bine datoria de mierlă." „Aşa că, deşi penele mele nu vor fi niciodată Ia fel de roşii precum cele ale fraţilor mei, iar ciripitul meu nu va fi niciodată la fel de încântător şi chiar dacă mama s-ar putea să nu mă aprecieze niciodată la fel de mult ca pe ei, nu trebuie să fiu nefericită, mai ales că eu am ceva ce ei nu au. Căci eu am acum cunoştinţele necesare pentru a crea sentimente mai bune şi ştiu cum să îmi rezolv problemele, iar prin asta pot într-adevăr să fiu la înălţime! Îti mulţumesc, vrabie!" Vrabia începuse deja să caşte somnoroasă, deoarece noaptea se aşternuse încet peste grădină, ca o pătură groasă  şi întunecoasă. Mirela începu să cânte încetişor: „Voi reuşi să îmi transform viaţa în ceva mai bun, indiferent ce se va întâmpla," decise Mirela, în timp ce zbura mulţumită spre casă.

Introducere

Ocupaţia de părinte/educator poate fi plină de frustrări. De multe ori, un copil sau mai mulţi nu ne permit să facem tot ceea ce ne-am propus să realizăm. Înseamnă oare asta că părinţii/educatorii trebuie să se simtă supăraţi, plini de resentimente sau deprimaţi în faţa acestei frustrări constante? Deşi uneori părinţii pot să aleagă să se necăjească atunci când le sunt zădărnicite planurile, au şi alte soluţii deoarece cauza frustrării constă mai degrabă într-un fapt din realitate, decât dintr-un sentiment: o frustrare este orice obstacol care intervine între noi şi scopul nostru. Modul în care vedem acest obstacol este cel care determină felul în care ne simţim atunci când suntem blocaţi în drumul nostru către atingerea scopului. În consecinţă, este posibil şi de dorit ca părinţii să simtă mai degrabă părere de rău decât neputinţă şi supărare, când sunt confruntaţi cu frustrarea.

Scopul doamnei Georgeta este să îşi păstreze casa absolut curată. Vrea ca toate camerele să fie îngrijite şi curate tot timpul; totuşi, ea mai are şi trei copiii mici care nu au aceeaşi părere în legătură cu importanţa curăţeniei. îşi aruncă hainele murdare pe jos, lasă urme de noroi pe covor şi lasă vase nespălate peste tot. Ce crezi că simte doamna Georgeta faţă de copiii ei atunci când aceştia îi produc frustrare? Ea este furioasă tot timpul, deoarece pretinde copiilor ei să nu se mai poarte astfel. Fiecare şosetă murdară de pe podea, fiecare urmă de pantof cu noroi de pe covor, fiecare pahar folosit şi lăsat pe masă o fac să izbucnească într-un acces de furie.

Cât de mult credeţi că reuşeşte doamna Georgeta să schimbe situaţia, atunci când se enervează? Credeţi că ar putea reacţiona şi altfel? Cum ar putea să facă faţă mai bine frustrării? În continuare, veţi afla răspunsul la acestea şi la alte întrebări despre cum să înveţi să îţi creşti toleranţa la frustrare.

Toleranţa scăzută la frustrare şi consecinţele el

Toate fiinţele umane trăiesc zilnic un oarecare nivel de frustrare, deoarece este normal ca anumite obstacole să interfereaze cu planurile şi cu obiectivele noastre. După cum am afirmat anterior, nu prezenţa frustrării este problematică, ci atitudinea noastră faţă de frustrare, care creează fie sentimente utile şi potrivite, fie sentimente neplăcute şi nepotrivite. Indivizii cu toleranţă scăzută la frustrare consideră că orice piedică sau obstacol ce le stă în cale este un lucru îngrozitor, oribil şi teribil şi prin urmare se necăjesc adesea. Sunt atât de preocupaţi cu pretenţiile lor ca lucrurile să meargă aşa cum vor şi se necăjesc atât de mult, încât nu mai sunt în stare să facă faţă cu succes situaţiei. Doamna Georgeta este un exemplu de părinte care are o toleranţă scăzută la frustrare.

Un alt exemplu este d-l Emil, care doreşte să pozeze în faţa celorlalţi ca fiind un părinte perfect.

În concepţia domnului Emil, un părinte perfect este acela care are un copil cu o purtare fără cusur. Deja vă puteţi închipui de ce este permanent frustrat, din moment ce nu există copii perfecţi şi părinţi perfecţi. De fiecare dată când unul dintre copiii săi se poartă urât, se plânge sau e neastâmpărat, domnul Emil se simte împiedicat să îşi atingă scopul de a părea un părinte perfect Cum el consideră că trebuie să îşi atingă acest scop şi că ar fi îngrozitor să nu se întâmple aşa, de fiecare dată se simte frustrat şi se enervează.

Toleranţa scăzută la frustrare este direct legată atât de obişnuinţa de a avea pretenţii imperioase, cât şi de catastrofare. Când te simţi frustrat, cu cât pretinzi mai mult ca frustrarea să dispară şi cu cât te plângi mai mult despre cât e de groaznic ca lucrurile să nu meargă aşa cum vrei tu, cu atât devii mai putin tolerant la frustrare si cu atât vei fi mai afectat atunci când simţi frustrarea.

Câteva convingeri iraţionale de bază care duc la tolerantă scăzuta la frustrare sunt următoarele:

1.                  Copiii/elevii mei ar trebui să facă întotdeauna ceea ce vreau eu să facă.

Părinţii care au această mentalitate îşi creează singuri frustrările, deoarece copiii nu fac întotdeauna ceea ce vor părinţii.

2.                  Copiii/elevii mei nu ar trebui să stea în calea planurilor mele.

Vor apărea în mod cert momente în care copiii vor fi un inconvenient pentru dvs. Dacă pretindeţi cu insistenţă să nu fie aşa, vă creaţi un potenţial de frustrări frecvente.

3.                  Eu şi soţul/soţia trebuie să fim mereu de acord în ceea ce priveşte modul în care îi tratăm pe

copii.

Ar fi de preferat să fiţi tot timpul de acord, dar a pretinde să se întâmple cu necesitate aşa este nerealist şi duce la mult disconfort.

4.                  Ar fi groaznic, oribil şi teribil ca fiii/elevii mei să nu mă placă sau să nu mă respecte.

Părinţii/educatorii care menţin această părere se vor simţi în mod frecvent frustraţi, deoarece vor fi momente în care copiii nu îi vor plăcea sau respecta.

5.                  Ar fi îngrozitor daca nu aş fi un părinte perfect.

După cum am afirmat cu referire la domnul Emil, nu există părinţi perfecţi şi a considera o catastrofă faptul că nu sunteţi un părinte perfect înseamnă să vă supuneţi multor frământări emoţionale.

6.                  Este cumplit să fiu împiedicat de copiii mei să fac ceea ce vreau.

A te plânge despre cât de cumplita este o situaţie nu face decât să o înrăutăţească.

Dacă îţi identifici două sau mai multe dintre aceste convingeri, probabil că ţi se întâmplă să tolerezi foarte puţină frustrare până să te enervezi, să devii deprimat sau să schimbi situaţia prin a ceda la rugăminţile copiilor tăi.

Imaginează-ţi cum e să fii acasă la doamna Melania, care are o toleranţă scăzută la frustrare.

De câte ori copiii ei îi cer ceva, ea spune „da", fiindcă nu suportă să îi audă plângându-se sau sâcâind-o. Este mult prea istovitor să le ceară să îşi facă singuri curat în cameră, aşa că face ea curăţenie. Îi este teamă că dacă îi va pedepsi atunci când se poartă rău nu o vor mai plăcea, aşa că îi lasă să facă ce vor. De  fapt, deoarece crede că nu poate tolera frustrarea sau disconfortul care ar rezulta din confruntarea cu copiii, ea îi lasă să o tiranizeze. Datorită toleranţei scăzute la frustrare, doamna Melania a devenit neputincioasă şi speriată, în timp ce copiii ei au devenit alintaţi şi nu au învăţat să tolereze frustrarea.

Un alt exemplu de situaţie indezirabilă la care duce toleranţa scăzută la frustrare este cazul domnului Virgil.

In cazul d-lui Virgil, toleranţa redusă la frustrare se manifestă in tendinţa sa de a nu face azi nimic din ceea ce poate fi amânat şi pe mâine. D-l Virgil îşi spune lucruri precum „E prea greu să fac curăţenie în pivniţă azi, o să fac săptămâna viitoare" şi „Sunt prea obosit să o ajut pe Andreea cu tema de casă, o să o ajut mâine." Cu cât amână mai mult, cu atât îi este mai greu să realizeze ceva, aşa că ceea ce iniţial era o frustrare mică creşte cu fiecare amânare, până când în cele din urmă se simte copleşit de toate treburile care sunt de făcut. Se întreabă adesea de ce copiii lui nu răspund niciodată la cererile sale de a pune masa sau de a plimba câinele. Nu îşi dă seama că aceştia nu fac decât să îi imite comportamentul. Rezultatul este o familie dezorganizată de persoane care mereu amâna câte ceva şi care trăiesc arareori vreo satisfactie.

În concluzie, toleranţa scăzută la frustrare are câteva beneficii iluzorii pe termen scurt, precum confortul crescut pe moment, şi multe dezavantaje, pornind de la enervare, resentimente şi depresie, până la frustrare crescută în viitor şi oferirea unui model negativ copiilor/elevilor.

Cum se dezvoltă toleranta la frustrare

Multi oameni considera ca, fie ai o toleranta la frustrare, fie nu o ai si ca nu e nimic de făcut în acest ultim caz. Dimpotrivă, abilitatea de a tolera frustrarea poate fi dezvoltată prin creşterea expunerii la frustrare şi realizarea faptului ca puteţi să o suportaţi şi că disconfortul nu este îngrozitor.

Deşi există diferenţe temperamentale între copii, aceştia nu se nasc cu abilitatea de a tolera neplăcerile; aceasta se învaţă în timp. De câte ori bebeluşii nu sunt hrăniţi imediat ce încep să plângă sau nu le sunt schimbate scutecele imediat ce fac pe ei, aceştia încep să realizeze faptul ca satisfacerea nevoilor nu este întotdeauna imediată şi astfel încep să tolereze o întârziere mai mare apărută între dorinţă şi satisfacerea acesteia. Vă amintiţi de doamna Melania şi cât de repede ceda ea în faţa dorinţelor copiilor ei? Ea împiedică de fapt un proces de învăţare foarte important; învăţarea amânării recompensei prin tolerarea frustrării. Pe măsură ce copiii cresc, ei au din ce în ce mai multe oportunităţi de a-şi dezvolta toleranţa la frustrare. De câte ori întâlnesc un obstacol în calea scopurilor pe care şi le propun şi sunt încurajaţi să facă faţă situaţiei de unii singuri, ei de fapt învaţă să îşi dezvolte toleranţa la frustrare.

Un avantaj suplimentar al dezvoltării toleranţei la frustrare este că devenim mai capabili să amânăm o recompensă şi să renunţăm la plăceri momentane, în favoarea unor câştiguri de lungă durată. De exemplu, părinţii care nu se străduiesc să îşi disciplineze copiii vor avea probabil de făcut faţă unor probleme de comportament mai grave pe măsură ce copiii înaintează în vârstă. Părinţii care acordă timpul şi energia necesare pentru a-şi disciplina copiii vor avea foarte probabil de făcut faţă la mai puţine probleme de comportament. De asemenea părinţii care reuşesc să îi facă pe copiii lor să îi ajute la treburile din gospodărie îi vor aprecia pe aceştia ca fiind mai de ajutor decât părinţii care consideră că pot să facă totul singuri. .

Pe scurt, abilitatea de a tolera frustrarea poate fi învăţată şi este adesea necesară pentru atingerea scopurilor pe termen lung.

Cum să îţi creşti propria toleranţă la frustrare

După cum am afirmat anterior, frustrarea nu conduce în mod necesar la nefericire. Desigur că este neplăcut să nu obţii ceea ce vrei sau să apară obstacole în calea atingerii scopurilor tale, dar nu este nicidecum catastrofal, doar tu percepi lucrurile aşa. În plus, dacă alegi să te necăjeşti pe seama frustrării, faci şi mai dificilă încercarea de a trece peste ea.

Următoarele sugestii sunt menite a vă ajuta să vă creşteţi toleranţa la frustrare:

1.                  Verificaţi sursa frustrării. Oare chiar vă împiedică să obţineţi ceea ce doriţi sau doar aşa o vedeţi dvs.? Un exemplu de frustrare auto-provocată e un părinte care spune „Aş vrea să îmi reiau studiile, dar nu pot din cauza copiilor."

2.                  Dacă vă daţi seama că sursa frustrării este reală, e mai bine să îi acceptaţi existenţa. Pretenţia că frustrarea nu ar trebui să existe sau gândurile catastrofice despre aceasta nu fac decât să vă crească disconfortul şi nu ajută cu nimic la rezolvarea situaţiei. Dimpotrivă, pretenţiile exagerate şi gândurile catastrofice fac şi mai dificilă adaptarea la situaţie.

3.                  Daţi-vă seama ca frustrarea nu este îngrozitoare, oribilă sau cumplită; e pur şi simplu neplăcută.

4.                  Conştientizaţi faptul că deşi ar fi mai bine ca frustrarea să nu existe, nu se poate găsi nici un motiv pentru care aceasta ar trebui cu necesitate să nu mai existe.

5.                  Cu cât este mai mare frustrarea, cu atât va trebui să vă străduiţi mai mult să o acceptaţi.

6.                  Încercaţi să vă convingeţi că nu trebuie să obţineţi ceea ce vreţi tot timpul.

7.                  Realizaţi faptul că, indiferent cât de nedorită este frustrarea, putea fi şi mai rău.

8.                  Atunci când situaţia nu poate fi schimbată, concentraţi-vă la altceva, în loc să vă plângeţi. Deşi schimbarea aspectului pe care vă concentraţi nu va duce la dispariţia frustrării, va preveni crearea unei neplăceri în plus.

9.                  Căutaţi alternative. Cu cât sunteţi mai calm, cu atât veţi fî mai capabil să generaţi soluţii alternative.

10.              Recunoaşteţi faptul că majoritatea frustrărilor sunt doar temporare şi nu vor dura la nesfârşit.

11.              Fiţi conştient de scopurile dvs. pe termen lung şî acceptaţi faptul că disconfortul momentan este adesea necesar pentru a atinge scopuri importante pe termen lung.

12.              Aduceţi-vă aminte că nu frustrarea este supărătoare, ci atitudinea dvs. faţă de aceasta.

13.              Nu evitaţi situaţiile care v-ar putea genera frustrare ci, atunci când apar, consideraţi-le ca pe o oportunitate de dezvoltare a toleranţei la frustrare.

14.              Foloseşte Imageria Raţional-Emotivă pentru a practica tolerarea frustrării. Imaginaţi-vâ într-o situaţie frustrantă. Imaginaţi-vă că vă simţiţi enervat, plin de ciudă faţă de ceilalţi, deprimat sau aşa cum vă simţiţi de obicei în faţa unei frustrări într-o situaţie concretă. Apoi, schimbaţî-vă starea emoţională într-una mai adecvată. Schimbaţi enervarea - ca intensitate mare a neplăcerii - în iritare, deprimarea în tristeţe sau dezamăgire. Schimbarea sentimentelor va pretinde o schimbare a atitudinii faţă de frustrare.

15.              Asumaţi-vă răspunderea totală pentru crearea oricărui sentiment pe care îl simţiţi atunci când sunteţi frustrat.

Ajutaţi-i pe copiii/elevii  dvs.  Să facă faţă frustrării

Copiii au adesea mari dificultăţi în a învăţa să facă faţă frustrării. Ca părinte sau educator, puteţi să le fiţi de mare ajutor pentru a-i învăţa cum să îşi crească toleranţa la frustrare şi disconfort.

1. Oferiţi un bun exemplu. Modul principal prin care copiii educatorilor învaţă să facă faţă situaţiilor este prin observarea comportamentului părinţilor şi imitarea  acestuia.
2. Procedaţi treptat. Nu vă aşteptaţi ca toţj copiii să fie gata dotaţi cu toleranţă la frustrare, deoarece este ceva ce ei vor învăţa din practică şi experienţă. Copiii vor deveni mai puţin descurajaţi şi vor învăţa mai rapid să facă faţă frustrării dacă iniţial sunt confruntaţi cu frustrări mici, care sunt crescute gradual pe măsură ce toleranţa lor creşte. E de la sine înţeles că aceştia nu pot fi întotdeauna puşi la adăpost de frustrări mari care sunt peste limita lor de toleranţă. Totuşi, este înţelept să se înceapă de la frustrări mici, pentru a nu îngreuna procesul de învăţare.
3. Aveţi răbdare. Procesul de a-i învăţa pe copii să tolereze frustrarea va necesita timp, efort şi energie. încercaţi să nu vă simţiţi frustrat de acest proces şi acceptati incercarile mai putin reusite ale copiilor.
4. Ajutaţi-i să accepte ceea ce nu poate fi schimbat. Arătaţi-le că este inutil sa pretinda ca o situatie sa fie diferita de cum este şi că faptul că se necăjesc pentru că lucrurile nu merg aşa cum vor ei nu face decât să le înrăutăţească situaţia.
5. Atrageţi-le atenţia copiilor/elevilor că nimic nu este îngrozitor, oribil sau cumplit şi că situaţia ar putea întotdeauna să fie şi mai rea.
6. Recompensaţi-i pe copiii/elevii dvs. pentru încercările lor de a tolera frustrarea. Faceţi efortul de a observa când copiii dvs. fac faţă frustrării şi arătaţi-le că sunteţi conştient de asta şi că le apreciaţi efortul. Comportamentul care primeşte un răspuns pozitiv de la persoanele importante din jur este mai probabil să fie repetat în timp.
7. Ignoraţi-i pe copii/elevi atunci când dau dovadă de toleranţă scăzută la frustrare. Comportamente care nu sunt recompensate nici măcar cu atenţia dvs. probabil vor scădea în frecvenţă.
8. Încurajaţi-i pe copiii/elevii dvs. să renunţe la plăcerile de moment în favoarea unor câştiguri de lungă durată.
9. Învăţaţi-i pe copii/elevi să practice tolerarea frustrării prin utilizarea Imageriei Rational-Emotive.
10. Lăsaţi-i pe copiii/elevii dvs. să încerce de unii singuri tot felul de lucruri. Deşi s- ar putea să vă doriţi să săriţi şi să îi ajutaţi să îşi lege şireturile, să îşi facă patul sau să îşi rezolve disputele, asta nu îi va ajuta să îşi dezvolte toleranţa la frustrare. Acceptaţi faptul că a învăţa să faci faţă unei frustrări implică un anumit grad de efort şi disconfort.
11. Evidenţiaţi-le consecinţele pozitive ale toleranţei ridicate la frustrare, cum sunt câştigurile pe termen lung, un confort emoţional sporit, abilitatea crescută de a rezolva probleme, plăcerea de a obţine ceea ce îţi doreşti după ce depui un efort, etc.

Prelucrare din cartea “Poveşti raţionale pentru copii” de Virginia Waters, 

tradusa şi adaptata în limba română de: Daniel David, Adrian Opre, Laura Petra;

publicata de Deac Corina, psiholog cu drept de liberă practică, specialist * autonom