Lectia 2: Cum să te accepţi pe tine însuţi şi pe copilul tău

Sumar

A te accepta pe tine însuţi înseamnă a nu te desconsidera niciodată ca persoană. De asemenea, a-i accepta pe copiii/elevii dvs. înseamnă a nu le desconsidera niciodată valoarea ca persoane, indiferent cât de inacceptabil se comportă.

Când credeţi că v-aţi purtat în mod greşit, mai verificaţi o dată situatia să vedeţi dacă într-adevăr ati făcut o greşeală. Dacă este aşa, nu vă condamnaţi; e mult mai bine:

• să încercaţi să corectaţi greşeala,
• să vă iertaţi pe dvs. înşivă,
• să încercaţi să nu vă mai comportaţi astfel în viitor.

Urmaţi acest plan pentru a învăţa să vă acceptaţi pe voi înşivă - şi învăţaţi-i şi pe copiii/elevii dvs. să facă la fel.

Săndel, peştişorul cel plat „Doamne", spuse Săndel, Peştişorul cel Plat, „mă simt mai rău decât atunci când am avut pojar. Mă simt chiar mai rău decât atunci când aproape că am fost mâncat de rechinul cel ucigaş. Mă simt mai oribil decât atunci când am mâncat zece sandwich-uri cu meduze unul după aftul şi apoi le-am dat afară pe toate". De ce se simţea oare Sandel aşa de abătut, groaznic şi oribil? „Tocmai am aflat că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon", gemu el. "Ce prost sunt", bolborosi, in timp ce inota in cerc încercând să decidă ce să facă. „Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Nu-s în stare de nimic şi nu sunt bun de nimic ca peşte şi probabil că niciodată nu o să fiu mai bun de atât." Săndel aproape că plângeai „Ahh", suspina el, „Sunt aşa de prost încât am uitat că peştii nici nu pot să plângă. Asta chiar că-i groaznic! Mă simt aşa de vinovat că am rămas repetent. Nu cred că sunt în stare să le spun mamei şi tatălui meu că fiul lor e un ratat. Le-ar înfunda branhiile. Cred că cel mai bine ar fi să plec în largui oceanului şi să dispar Aşa nu vor afla niciodată ce s-a întâmplat cu mine şi ce dezamăgire le-am produs." „Adio, bătrân colţ de mare familiar," suspina Săndel. Se mai uită o dată în urmă, peste coadă, şi se îndreptă către Marele Ocean, unde razele soarelui nu ajung niciodată. Cel puţin aşa credea el, că se îndrepta în direcţia Marelui Ocean. Navigaţia era una dintre materiile la care rămăsese repetent. „Sunt aşa de prost încât nici măcar nu ştiu să plec de acasă", gândi Săndel posomorât. înota prin nişte ape tare ciudate. Treptat, aripioarele începură să-i obosească şi branhiile aproape că îl dureau. Săndel nu călătorise niciodată aşa de departe. Dintr-o dată totul se întunecă. „Hei, cine a stins lumina?" strigă Săndel. „Ceva nu e în regulă aici", gâlgâi Săndeî înspăimântat. „Mă întreb dacă acesta e Marele Ocean". Dintr-o dată Săndel se trezi în strânsoarea unei tentacule iscusite, care era puternică precum oţelul. Îl târî prin apă şi îl aduse la fălcile unei caracatiţe urâte. „Ah, cina..., în sfârşit...!", spuse caracatiţa, lingându-se pe buze. „Ce bucăţică gustoasă! Stai să văd.... unde... oare unde am pus muştarul?" „Chiar că nu vreau să-mi sfârşesc viaţa în fălcile unei caracatiţe flămânde", spuse Săndel înecându-se. „Trebuie să găsesc rapid o cale de scăpare!" Între timp, caracatiţa începu să îl înmoaie pe Săndel în borcanul de muştar. Chiar atunci îi veni şi iui Săndel o idee salvatoare. „Hei, uită-te într-acolo!", strigă el, „uite cum trece o clasă întreagă de sardele!" Caracatita fu distrasa de strigatul lui Sandel si de gandul de a mânca o întreagă clasă de sardele. Săndel lovi borcanul de muştar cu coada, iar borcanul zbură cât colo şi o lovi pe caracatită în cap. „Auuu!", strigă caracatiţa, stropind cu şi mai multă cerneală neagră, ca aceea în care se pierduse Sănde! mai devreme..., şi îl scăpă din strânsoare în tulburarea astfel iscată! Săndel începu să înoate, înaintând cu toată viteza. înota aşa de repede, iar cerneala caracatiţei era aşa de deasă, încât nici nu putea să vadă încotro se îndreaptă. Bufff! Sandel înotase şi se izbise de un uriaş zid gri. Se simţea ameţit, confuz şi speriat. „Poate că e un rechin sau un peşte spadă", gândi el. „Mai bine dispar de aici cât de repede pot." „Scuză-mă", spuse o voce blândă şi melodioasă. „Pot să te ajut cu ceva?" „Vai de mine!" bolborosi Săndel. „Cine sunteţi? Nu am mai văzut niciodată un peşte aşa de mare ca dvs.!" Ei bine, numele meu este Elena, Balena Cocoşată, aşa că nu sunt chiar un peşte. Iar eu nu am văzut niciodată o creatură aşa de micuţă ca tine. De fapt, nici nu te văd deloc. înoată, te rog, până în dreptul ochilor mei ca să te pot vedea." „Pare a fi destul de inofensivă", gândi Săndel şi înotă până în dreptul unui ochi de-al ei. „Eu sunt Săndel, Peştişorul cel Plat" spuse el timid. „Şi ce faci aici? Eşti destul de departe de casă", spuse Elena. „Mi-e ruşine să vă spun," răspunse Săndel, roşind. „Am înotat departe de casă pentru că am rămas repetent în clasa a patra la Şcoala de Peşti a Doamnei Somon. Nu sunt bun de nimic ca peşte şi sunt o ruşine pentru părinţii mei, aşa că am decis să plec de capul meu în largul Marelui Ocean şi să nu mai fiu de ocară părinţilor mei. Dar sunt o catastrofă şi când vine vorba să înot departe de casă! Nici măcar nu am putut să găsesc Marele Ocean. Şi era cât pe ce să fiu mâncat de o caracatiţă uriaşă. Aşa că vedeţi bine, nu sunt în stare să fac nimic ca lumea!" „Stai o clipă. Spui că era cât pe ce să fii mâncat de o caracatiţă?", întrebă Elena. „Da, am lovit-o cu borcanul de muştar şi am înotat repede de acolo," răspunse Săndel.   „Păi atunci tot ai reuşit să faci ceva bine", spuse Elena. „Nu m-am gândit la asta," spuse Săndel, „dar cred că aşa e".      „Nu cred că te-ai împotmolit fiindcă eşti prost sau incapabil să faci ceva bun", continuă Elena. „Ai ales să te învinovăţeşti pentru greşelile tale, în loc să accepţi faptul că eşti ca toţi     ceilalţi, un peşte supus greşelii, care face atât lucruri bune, cât  şi rele." „Poate", spuse Săndel, „dar mie mi se pare că fac mai ales lucruri rele şi că cele mai multe lucruri le fac prost Asta nu înseamnă că sunt un peşte prost?"      „Nu există peşti buni şi peşti răi spuse Elena, "Sunt doar  peşti care fac lucruri bune şi lucruri rele. Toţi peştii sunt formaţi din toate însuşirile şi purtările lor, dintre care unele sunt bune,  iar altele sunt rele. Este imposibil să fii în întregime bun sau în întregime rău. Chiar dacă eşti pe de-a întregul rău azi, mai mult ca sigur că ai făcut ceva bun în trecut sau că vei face ceva bun în viitor - şi dacă e aşa, înseamnă că nu eşti rău în întregime."       „Asta aşa e," răspunse Săndel gânditor, „dar mie tot nu-mi place să fac greşeli şi să dau greş tot timpul sau aproape tot timpul. Cum să mă descurc atunci?" „Primul pas," explică Elena, „este să te accepţi pe tine însuţi în întregime, cu greşeli şi cu tot restul. încearcă să nu te învinovăţeşti, indiferent de ceea ce faci."       „Al doilea pas este să accepţi responsabilitatea pentru că ai făcut o greşeală sau pentru că ai făcut un lucru în mod greşit." „AI treilea pas este să încerci să îţi corectezi greşelile." "Iar cel de-al patrulea pas este să vezi ce poţi să faci ca să nu mai repeţi aceleaşi greşeli şi în viitor." „Staţi să văd dacă am înţeles, spuse Săndel. „Voi folosi ca exemplu faptul că am rămas repetent în clasa a patra. În primul rând, mă accept pe mine însumi şi nu mat îmi spun că sunt prost sau că nu sunt în stare de nimic bun. în al doilea rând, accept că sunt responsabil de faptul că am rămas repetent. în al treilea rând, voi învăţa mai mult, ca să trec clasa anul viitor. Şi în al patrulea rând, voi continua să învăţ mai mult, să nu rămân repetent din nou." „Uaaau," spuse Săndel încântat, „Dacă încep să gândesc astfel despre mine însumi, dacă mă accept pe mine însumi indiferent de ce se întâmplă şi dacă învăţ mult de tot, atunci poate că pot să devin într-adevăr un peşte bun!" „Fii atent" îl opri Elena. „A te considera complet bun este la fel de nepotrivit ca si a te considera în întregime rău. Tu continui să îţi măsori valoarea ca peşte pornind de la felul în care te comporţi şi felul în care reuşeşti în ceea ce faci. Ţi-ar fi mai bine dacă ţi-ai judeca faptele şi însuşirile separat de felul în care te judeci pe tine ca peşte în loc să te condamni pe tine însuţi ca întreg, deoarece asta e deja un lucru prea greu pentru un peştişor micuţ ca tine." „Cred că am înţeles acum," spuse Săndel. „E mai bine să mă accept pe mine însumi întotdeauna şi să îmi judec doar faptele. în acest fel, pot să învăţ din greşelile mele şi să nu mă mai fac să mă simt aşa de nefericit tot timpul." „Exact!", exclamă Elena. „Vezi - poţi să gândeşti bine atunci când eşti atent. Acum nu crezi că e timpul să te întorci acasă la familia ta?" „Cred că da," spuse Săndel. „Acum că îmi dau seama că nu sunt chiar aşa de prost şi nepriceput, chiar dacă am rămas repetent în clasa a patra, nu mai îmi e aşa de greu să dau ochii cu ei. Mulţumesc pentru ajutor, doamnă Elena. Mi-ar fi de mare folos dacă mi-ati arăta direcţia cea bună". „Cred că Satul Peştilor Plaţi este în partea aceea," răspunse Elena, arătându-i drumul cu coada. „îţi doresc o călătorie bună până acasă!" Pe măsură ce Săndel se îndrepta înotând spre casă, o auzea pe Elena cântând în depărtare. „Elena mi-a arătat calea cea bună în mai multe privinţe!", gândi el fericit. „Sunt aşa de bucuros că mi-am dat seama că nu există peşti buni sau peşti răi - ci doar peşti pur şi simplu. Iar eu sunt mândru să fiu unul dintre ei!"

Introducere

V-aţi considerat vreodată prost, lipsit de valoare sau bun de nimic? V-aţi învinovăţit când aţi făcut vreo greşeală? Aveţi tendinţa să vă luaţi după părerile negative pe care ceilalţi le au despre dvs.?

Dacă aţi răspuns cu „Da" la vreuna dintre aceste întrebări, s-ar putea să aveţi probleme în a vă accepta pe dvs. înşivă.

Ce înseamnă de fapt „acceptarea de sine"? Ce înseamnă să îi „accepţi pe ceilalţi"? Cum vă afectează capacitatea de a vă accepta şi de a-i accepta pe ceilalţi relaţia cu copiii dvs.?

„Acceptarea de sine" înseamnă acceptare necondiţionată - admiterea şi asumarea responsabilităţii pentru însuşirile, calităţile şi comportamentele proprii - atât cele bune, cât şi cele rele - fără a vă cataloga sinele drept bun sau rău.    "Acceptarea celuilalt nu inseamna ca trebuie sa va placa ce face cealalta persoană; înseamnă a putea să faceţi diferenţa între a vă displăcea o trăsătură sau un comportament al acelei persoane şi a vă displăcea sau a respinge întreaga persoană. Părinţii care se acceptă pe sine şi pe copiii lor, îi iubesc şi îi acceptă indiferent de felul în care ei se comportă: este o acceptare necondiţionată pe care copilul o simte că există permanent, dincolo de modul în care părinţii reacţionează la diferitele lor purtări de zi cu zi.

Cristina Petrea, în vârstă de doi ani, devine din ce în ce mai neastâmpărată şi mai curioasă.

„Îşi bagă nasul peste tot!" spune d-na Petrea. "Dar am găsit o cale de a face faţă şl la asta - de câte ori îşi bagă mâna în scrumieră, trage cratiţele şi tigăile din dulap sau de fiecare dată când rupe frunzele de pe plante, îi dau peste mână şi îi spun „Fetiţă rea!"

„Funcţionează ca prin miracol. Chiar am văzut-o pe Cristina întinzând mâna către o plantă şi apoi lovîndu-şi propria mâna şi spunându-şi „Fetiţă rea!" pe un ton răstit.

Acest sistem pare să fie eficient pentru a schimba comportamentul Cristinei însă ce mesaj i se transmite astfel? Cel mai probabil, ea învaţă faptul că dacă face greşeli sau face lucruri „rele", atunci înseamnă ca este o persoana „rea". Nu e surprinzător faptul că d-na Petrea se consideră, la rândul ei, o mamă „rea" dacă, de exemplu, fiica ei se poartă necuviincios în public.

Respingerea de sine: unde ne poate conduce

D-l Rusu se simte vinovat atunci când îşi pedepseşte copiii.

„Ce tată josnic sunt să ajung să îmi pedepsesc propriii copii,"gândeşte el. „Dacă aş fi un tată bun, nu ar trebui să recurg la asta."

Totuşi, el se simte vinovat şi atunci când nu îi pedepseşte.

„Sunt un tată îngrozitor atunci când nu îi pedepsesc pe copii dacă o merită - când vor fi adulţi nu vor deveni suficient de buni şi toată vina vafi a mea."

Se simte vinovat atunci când le răspunde cu „da" la cereri.

„Sunt o persoană uşor manipulabilă - un pămpălău" îşi spune sieşi. „Nu ar trebui să îi las să meargă aşa de departe cu comedia asta: m-am săturat să le satisfac toate dorinţele."

Dar se simte vinovat şi când le răspunde cu „nu" la cereri.

„Sunt mult prea dur cu ei - cred că mă urăsc fiindcă sunt atât de sever, poate întrec şi eu limitele."

D-l Rusu s-a prins singur într-o capcană a vinovăţiei. Indiferent ce face, el crede că a făcut o greşeală şi se învinovăţeşte pentru asta.

Şi oare cum reacţionează copiii d-lui Rusu la comportamentul acestuia? Copiii sunt suficient de deştepţi ca să îşi dea beama de nesiguranţa tatălui lor şi să folosească orice ocazie să o întoarcă împotriva lui pentru a-l manipula ca să obţină ceea ce vor. Unele dintre frazele lor preferate sunt:

„Toţi părinţii celorlalţi copii îi lasă să meargă acolo!" „Dacă m-ai iubi cu adevărat, nu m-ai trata în felul ăsta!"

„Nu pot să cred că propriul meu tată e atât de egoist încât să îmi refuze o distracţie ca asta!"

„Bine, o să stau acasă, dar sper că îţi dai seama că îmi distrugi viaţa."

„Dacă nu mă ajuţi să scriu lucrarea asta o să rămân corigent la istorie şi o să fie doar vina ta."

Este şi normal că fiii d-lui Rusu sunt experţi în a-l manipula prin intermediul  sentimentului său de vinovăţie. Au învăţat asta de la un alt expert - d-na Rusu. Modul ei preferat de a-l determina să facă ceea ce vrea ea este a spune lucruri de genul:

„Fă cum vrei, dar îmi rupi inima!"

„Ce vor crede vecinii dacă nu facem şi noi treaba asta?"

De câte ori vă desconsideraţi pentru lucruri pe care le-aţi spus sau pe care nu le-aţi spus, de câte ori vă auto-învinovăţiţi pentru lucruri pe care le-aţi făcut sau nu le-aţi făcut, vă respingeţi pe voi înşivă, fapt ce are mai întotdeauna consecinţe dăunătoare. Să presupunem că faceţi o greşeală. Aveţi două opţiuni: fie puteţi să vă asumaţi răspunderea pentru că aţi făcut greşeala respectivă şi să faceţi un efort pentru a o corecta şi a nu o mai săvârşi în viitor, fie să vă auto-condamnaţi pentru că aţi stricat lucrurile. Care sunt urmările faptului că vă condamnaţi pe voi înşivă? Consecinţele emoţionale pot fi furia, vina sau deprimarea. Consecinţele comportamentale constau în faptul că atât timp cât vă lăsaţi dominat de sentimente negative de auto-blamare, probabil că nu veţi face nimic productiv pentru a corecta greşeala sau pentru a o preveni pe viitor. Respingerea de sine vă fură din timp, energie şi concentrare, care altfel ar fi disponibile pentru rezolvarea problemei în mod productiv; vă lasă blocat undeva cu greşelile dvs.

O consecinţă emoţională majoră care decurge din faptul că nu vă acceptaţi aşa cum sunteţi ca persoană umană este vina. Vina este un sentiment acceptat social şi mulţi cred că faptul de a te simţi vinovat demonstrează că îţi pasă. Totuşi,  vina este un sentiment neproductiv, creat de credinte irationale, care sfideaza logica.

Vă creaţi propriul sentiment de vină prin faptul că apreciaţi că nu aţi făcut ceva bine sau că aţi făcut o greşeală, pentru ca apoi să vă condamnaţi pe dvs. ca persoană în întregime sau să credeţi că sunteţi lipsit de valoare fiindcă aţi greşit. Părinţii şi copiii folosesc adesea vina pentru a se manipula reciproc. Alegerea de a ne supune acestei manipulări şi de a crea vină faţă de noi înşine este o formă a respingerii de sine.

O alternativă la învinovăţire este să verificaţi situaţia pentru a vedea dacă într- adevăr aţi făcut o greşeală. Dacă nu aţi greşit, atunci cu siguranţă nu există nici un motiv să vă simţiţi vinovat. Dacă aţi făcut o greşeală, nu aveţi nici un motiv să vă învinovăţiţi - în schimb puteţi să vă acceptaţi ca persoană supusă greşelii, dar şi posibilităţii de îmbunătăţire.

De exemplu, d-l Rusu ar putea să se mai gândească o dată la decizia sa_:de a nu o lăsa pe fiica lui de 12 ani la discotecă. Ar putea să îşi dea seama că hotărârea sa iniţială era bună şi să o pună în aplicare cu fermitate şi fără regrete mai apoi pentru severitatea de care a dat dovadă. Sau, ar putea să decidă că hotărârea sa nu era una bună, caz în care s-ar putea gândi la moduri de a preveni această greşeală în viitor.

O altă cale de a vă elibera de vină este să vă daţi seama că nu sunteţi responsabil de sentimentele altora, atâta timp cât nu le creaţi celorlalţi nişte situaţii în care unele gânduri sau emoţii să devină extrem de probabile; dar sunteţi responsabil de crearea propriilor dvs. sentimente. Când copilul vă spune „îmi răneşti sufletul", puteţi răspunde „Nu, tu singur îţi creezi sentimentele astea şi dacă vrei, te învăţ cum să îţi creezi sentimente folositoare." De asemenea, nu este de dorit să îi spuneţi copilului: „Mă enervezi!", deoarece singur sunteţi responsabil de crearea  sentimentului de mânie, nu copilul dvs.; totuşi, puteţi să îi explicaţi că unele din purtările sale vă displac şi să îi arătaţi moduri pentru a corecta situaţia.

Invatati sa va acceptati

Primul pas pentru a învăţa să vă acceptaţi este să vă daţi seama că nu sunteţi o fiinţă care poate fi judecată ca fiind în întregime bună sau rea. Sunteţi un amalgam de comportamente, trăsături şi caracteristici - unele dintre ele fiind de dorit, altele mai puţin tolerabile, iar altele neutre. Nu are sens să spuneţi că sunteţi bun sau rău, cu sau fără valoare. Mai degrabă, sunteţi o persoană care face atât lucruri bune cât şi lucruri rele şi care manifestă comportamente demne de laudă sau nu.

Este de asemenea lipsit de logică să vă respingeţi, ca fiind o persoană rea sau fără valoare, doar fiindcă vă comportaţi rău în prezent. Au fost momente în trecut când v-aţi comportat aşa cum aţi fi dorit şi probabil că vor fi momente în viitor când vă veti comporta din nou asa cum vreti. A spune ca sunteti in intregime rau sau fara valoare implică faptul că aţi fost întotdeauna rău şi că veţi fi mereu rău - ceea ce este imposibil.

lată şi câteva alte metode de a vă creşte nivelul de auto-acceptare:

1.                  Nu vă condamnaţi sau învinovăţiţi mereu - auto-acceptarea înseamnă să acceptaţi în mod necondiţionat toate trăsăturile, caracteristicile şi comportamentele. Totuşi:

2.                  Aduceţi-vă aminte că auto-acceptarea nu înseamnă că trebuie să vă placă tot ceea ce faceţi. Aveţi cu siguranţă trăsături sau comportamente pe care nu le apreciaţi, dar în loc să vă desconsideraţi şi să nu faceţi nimic din cauza acestor sentimente descurajatoare faţă de dvs. ar fi indicat să vă asumaţi responsabilitatea pentru schimbarea ior.

3.                  Valorificaţi şi apreciaţi acele lucruri pe care le faceţi bine.

4.                  Acceptaţi laudele venite din partea celorlalţi.

5.                  Priviţi-vă ca pe cineva care merită sa fie recompensat şi apoi faceţi ceva care să vă aducă plăcere - acordaţi-vă timp pentru dvs.; oferiţi-vă din când în când ceva ce vă doriţi, faceţi-vă complimente.

6.                  încercaţi să nu echivalaţi ceea ce faceţi cu valoarea personală. în loc să vă gândiţi că sunteţi o persoană bună dacă faceţi lucruri bune şi o persoană rea dacă faceţi lucruri rele, vă puteţi considera o persoană care face lucruri bune şi rele, dar care nu este nici bună nici rea.

7.                  Renunţaţi la necesitatea de a primi aprobarea celor din jur şi la auto-acceptarea în funcţie de aceasta.

8.                  Aduceţi-vă aminte că, în ciuda părerii generale, poate să vă pese de cineva fără a vă simţi inutil sau vinovat atunci când acea persoană trece prin momente grele.

9.                  Încercaţi să vă daţi seama cum puteţi să învăţaţi din propriile greşeli fără să vă demoralizaţi din cauza lor.

10.              Amintiţi-vă că oamenii utilizează adesea vina drept pretext pentru a nu-şi asuma riscuri. Când vă simţiţi vinovat sau vă demoralizaţi, întrebaţi-vă ce anume evitaţi de fapt.

11.              Aduceţi-vă aminte că trecutul nu poate fi schimbat. A vă învinovăţi pentru ceva ce aţi făcut sau nu aţi făcut este o pierdere de timp.

12.              Tineti un "registru al respingerilor". Notati-va ocaziile in care v-ati auto-învinovăţit şi consecinţele emoţionale şi comportamentale ale acestora. V-a folosit vreodată să vă respingeţi pe dvs. ca persoană?

13.              Înfruntaţi pe oricine încearcă să folosească vina ca unealtă pentru a vă manipula.

14.              Folosiţi Imageria Raţional-Emotivă. Imaginaţi-vă că vă aflaţi într-o situaţie în care cel mai probabil vă veţi auto-blama. începeţi să vă condamnaţi şi să vă dojeniţi: veţi simţi cum creşte sentimentul de vină. Exersaţi transformarea sentimentului de vină într-unul de dezamăgire sau supărare, de regret prin schimbarea gândurilor din „Este groaznic că am făcut o greşeală - sunt o persoană oribilă care ar trebui pedepsită" în „Regret că am făcut o greşeală, accept ca sunt imperfect şi acum voi încerca să corectez greşeala şi să văd ce pot face ca să nu o mai repet în viitor."

Invatati sa va acceptati copilul asa cum este el ca persoana

Majoritatea părinţilor găsesc că e la fel de greu să îşi accepte copiii la modul necondiţionat precum este să se accepte pe sine. Acestora le este uşor să îi confunde pe copii ca persoane cu modul în care ei se comportă şi să îi catalogheze drept buni sau răi în funcţie de asta. Dacă un copil întârzie la cină, îşi loveşte sora sau rămâne corigent la matematică, părinţii îl numesc adesea rău, în loc să facă

distincţia dintre copil, care nu e nici rău, nici bun şi comportamentul copilului, care poate fi considerat ca fiind de nedorit. Aşa cum şi dvs., ca părinte, probabil că aţi preluat de la proprii părinţi obiceiul de a vă judeca, în loc să vă judecaţi comportamentul, aşa şi copiii dvs. vor învăţa acest comportament de la dvs. Ar fi înţelept să încercaţi să va acceptaţi copiii în totalitate, cu toate defectele, greşelile şi slăbiciunile tor - deoarece nu există copii perfecţi, la fel cum nu există nici părinţi perfecţi.

Ajutati-i pe copii/elevi sa se accepte pe ei insisi 

Aceste sugestii pot să vă ajute să îi învăţaţi pe copii cum să se accepte pe ei înşişi:

1.                  Încercaţi să vă acceptaţi pe dvs. mai întâi. Oferiţi-le un model bun copiilor/elevilor.

2.                  Indicaţi-le copiilor/elevilor exact care este comportamentul inacceptabil, atunci când greşesc sau se comportă inadecvat. În loc să îi certaţi fiindcă s-au comportat rău, ajutaţi-i să îşi schimbe comportamentul. Criticile dvs. vor fi mai uşor acceptate dacă vă începeţi comentariile cu o remarcă despre un comportament pozitiv pe care l-aţi observat la copilul dvs.

3.                  Faceţi comentarii legate de comportamentele dezirabile ale copilului/elevului cet puţin la fei de des cum faceţi remarci despre comportamentele sale inacceptabile.

4.                  Nu le spuneţi copiilor/elevilor că sunt buni atunci când se poartă bine - asta nu va face decât să le întărească ideea ca valoarea for ca persoană este acelaşi lucru cu faptele lor. Dar totuşi arătaţi-le că vă place felul în care se comportă.

5.                  Nu vă manipulaţi copiii prin intermediul vinei. Evitaţi să utilizaţi expresii precum „O să mă omori într-o buna zi!" sau „Mă faci de ruşine!". Nu faceţi decât sa îi învăţaţi să se critice pe sine şi să utilizeze vina pentru a-i manipula pe ceilalţi.

6.                  Acceptaţi responsabilitatea pentru crearea propriilor dvs. sentimente şi arătati- le copiilor că şi ei, la rândul lor, sunt responsabili de crearea propriilor sentimente.

7.                  Ajutaţi-i pe copii/elevi să înţeleagă cât de complecşi sunt. Explicaţi-le că sunt formaţi din multe trăsături, caracteristici şi comportamente diferite. Ca persoane, nu sunt răi doar fiindcă una sau mai multe părţi ale lor nu sunt aşa cum ar fi de dorit.

8.                  Educaţi-i pe cbpii/elevi să îşi asume responsabilitatea pentru ceea ce fac, dar să nu se învinovăţească pe sine sau pe ceilalţi în caz că lucrurile merg prost. Şi asiguraţi-i că nici dvs. nu îi veţi învinovăţi.

9.                  Încurajaţi-i pe copii/elevi să îşi accepte propriile greşeli. Până când nu se acceptă pe ei înşişi şi greşelile lor, ei vor evita să îşi asume riscuri, ceea ce va încetini considerabil procesul lor de dezvoltare.

Prelucrare din cartea “Poveşti raţionale pentru copii” de Virginia Waters, 

tradusa şi adaptata în limba română de: Daniel David, Adrian Opre, Laura Petra;

publicata de Deac Corina, psiholog cu drept de liberă practică, specialist * autonom