CE NU ESTE IERTAREA
Iertarea nu este uitare
Ø Rănile aşa zis uitate au fost alungate în
inconştient şi, de acolo, continuă să-i chinuie pe oameni. Pentru a le trata şi
vindeca este nevoie să fie readuse în conştient.
Ø Iertarea cicatrizează rănile emoţionale. Atunci ne putem aminti evenimentul
fără resentimente. Nu mai suferim. Mântuitorul a înviat cu urmele cuielor, dar
nu mai simte durerea.
Iertarea nu este doar un act imediat al voinţei
Ø Mulţi se simt vinovaţi, sau îi învinovăţesc pe
ceilalţi, pentru că nu iartă imediat. Dar iertarea nu este un act eroic de
voinţă în care ne suprimăm emoţiile, ci este un act al întregii noastre fiinţe
şi cere participarea tuturor puterilor noastre sufleteşti: inimă, inteligenţă,
voinţă.
Ø Cine sare peste etapele transformării emoţionale
şi ale vindecării nu face decât să panseze o rană infectată. Aceasta va sfârşi
prin a se infecta şi mai rău.
Ø Simţirea mâniei şi simţirea lăuntrică a
nedreptăţii face parte din procesul iertării.
Ø Este nevoie de timp şi pentru vindecare şi pentru
iertare; nu trebuie să bruscăm ceea ce se petrece în noi.
Ø E nevoie să discernem între simţirea mâniei şi
dorinţa de răzbunare, fantasmele legate de „dreptatea” pe care trebuie să ne-o
facem singuri etc.
Ø Mânia (iuţimea) este o emoţie sănătoasă, o putere
a sufletului pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să ne putem apăra integritatea. Nu
mânia este păcatul, ci ura şi patimile pe care le poate stârni. Mâniaţi-vă
şi nu greşiţi, spune Domnul.
Ø Important este să luăm decizia de a nu ne mai
răzbuna, în nici un fel. Răzbunarea este inutilă şi devastatoare. E nevoie să
facem pace lăuntrică, pace emotivă.
Iertarea nu înseamnă scuzare
Ø A scuza, înseamnă a nu-l considera responsabil pe
cel care ne-a ofensat. Când cineva ne face un rău fără să vrea, sau fără să
ştie, nu are de ce să ne ceară iertare, dar trebuie să ne ceară scuze.
Ø Dar dacă cineva a voit să ne facă rău, a vrut să
ne rănească, nu mai e vorba de scuze. Tendinţa de a-l scuza pe cel care ne-a
ofensat se bazează pe circumstanţele atenuante oferite de trecutul său sau de
alte circumstanţe. Dar nici o vină, fie şi explicabilă, nu poate fi scuzabilă.
Ea poate fi doar iertată. Când Moise Îl ruga pe Dumnezeu să ierte poporul Său,
Acesta îi răspunde descoperindu-i că este „Iahve, Iahve, Dumnezeu iubitor de
oameni, milostiv, îndelung răbdător, plin de îndurare şi de dreptate, Care
păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri: care iartă vina şi
răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel ce păcătuieşte”
(Ieşire 34, 6-7).
Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea
Ø Iertarea se referă la fapta care a rănit relaţia.
Împăcarea este o urmare a iertării, dar poate să nu aibă loc. Dacă după
acordarea iertării, simţim că prin împăcare relaţia noastră nu ar creşte în
profunzime, e mai bine să renunţăm pur şi simplu la ea pentru păstrarea păcii.
Pacea înseamnă să nu te răzbuni şi să nu doreşti să te răzbuni. Pacea şi
iubirea de vrăjmaşi nu presupune prietenie.
Ø Din nefericire, mulţi oameni se împacă fără a-şi
ierta unii altora ofensele, ca să nu „mai dezgroape morţii”, dar fără
recunoaşterea şi numirea suferinţelor pe care le-am produs sau pe care le-am
suferit, nu există împăcare adevărată. Adevărul trebuie rostit.
Ø Împăcarea presupune iertare, iar iertarea
presupune rostirea adevărului.
Iertarea nu se impune
Ø Iertarea este o lucrare a iubirii. Persoana care
iartă trebuie să-şi asume în mod liber alegerea pe care a făcut-o, fără a
pretinde ceva de la cel pe care îl iartă.
Ø Putem să ne dorim să fim iubiţi de cei din jurul
nostru în ciuda faptelor noastre rele, dar nu le putem pretinde acest lucru.
Ø Iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde.
Iertarea nu este renunţare la ceea ce ni se
cuvine
Ø Iertarea nu exclude dreptatea. Un hoţ iertat nu
este scutit de a restitui păgubaşului cele furate.
Ø Iertarea nu anulează consecinţele unei fapte rele
sau ale unui cuvânt rău. Iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de
iubire pentru reabilitarea celui vinovat. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe
răufăcător cu fapta sa şi a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos.
Ø Pe cruce, Mântuitorul a condamnat păcatul care ne
locuieşte, a făcut dreptate, dar nu ne-a condamnat împreună cu păcatul.
Iertarea nu-l schimbă pe celălalt
Ø Când iertăm, se întâmplă, cu adevărat, ceva
extraordinar, dar cu cel ce iartă, nu cu cel iertat. Acesta poate conştientiza
şi el minunea şi îşi poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea
iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă
puterea să ne rugăm pentru celălalt.
Ø Nu trebuie să iertăm aşteptând schimbarea
celuilalt.
piedicile
din calea iertării
- Firea
căzută şi puterile ei pervertite.
Ø Pentru omul căzut, e firesc să nu-l ierte
pe cel care l-a lezat cu ceva şi să-şi folosească puterile pentru a-şi face „dreptate”. Astfel:
v Mânia (iuţimea) e folosită pentru a ne simţi şi arăta
puternici. Fără mânie, omul se poate simţi dezarmat şi vulnerabil.
v Frica nu mai e folosită pentru confruntarea cu
necunoscutul ce trebuie cucerit şi se transformă în frica de a ne confrunta cu
durerea şi fuga de recunoaşterea ei.
Ø Iertarea readuce durerea în prim plan pentru a fi
vindecată. Perceperea şi acceptarea durerii este premiza iertării.
- Scoaterea
de sub învinuire prin justificarea comportamentului.
Ø Iertarea nu înseamnă scuzarea comportamentului
care ne răneşte.
Ø Este nevoie de o evaluare lucidă a celor întâmplate.
Ø E nevoie de aşezarea responsabilităţii la locul
care i se cuvine.
- Confundarea
iertării cu uitarea.
Ø Trecutul îl modelează pe om şi deciziile pe care
le ia.
Ø Uitarea te-ar putea face să-i laşi iarăşi pe cei
care te-au rănit să te rănească.
Ø E nevoie de o „integrare”, de o asimilare a
evenimentelor dureroase.
Ø Putem ierta şi să nu uităm.
- Legarea
iertării cuiva de regretele aceluia.
Ø Iertarea este un act în întregime al celui care
iartă. Nu depinde nici de înţelegerea, nici de comportamentul şi nici de acordul
celuilalt.
- Gândul
că trebuie să-ţi meriţi iertarea.
Ø Iertarea este întotdeauna un dar gratuit,
nemeritat.
Tema pentru acasă
Faceţi următorii paşi
spre iertare:
- În
fiecare zi din săptămâna care urmează, de preferat seara înainte de
culcare, citiţi Acatistul Sfântului Duh (îl găsiţi pe Site, la Rugăciuni) sau o altă rugăciune către
Sfântul Duh.
- Desenaţi-vă
„râul vieţii”, notând pe meandrele lui momentele cele mai semnificative pe
care vi le amintiţi.
- Amintiţi-vă
şi povestiţi în scris cel puţin şapte întâmplări dureroase din copilărie.
Numiţi şi descrieţi pe scurt persoanele implicate.
- Numiţi
sentimentele distructive pe care le-aţi avut în timpul întâmplării.
- Cum
s-a sfârşit întâmplarea şi ce urmări credeţi că a avut în viaţa
dumneavoastră?
- Ce
sentimente aveţi acum faţă de persoanele respective?
- Aţi
spovedit cele de care vă simţiţi vinovat?
Arhiepiscopia Iaşilor
Bine aţi venit!
Milostive Doamne, învață-ne pe noi toți prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim după voia Ta, ca toți să Te cunoaștem în Lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înțelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău și el va aprinde inimile noastre de iubirea pentru Tine.
(Sfântul Siluan)
|
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu