08 Sesiunea 8 adaugata: Liturghia iertării

* Sesiunea 8: Liturghia iertării

Liturghia iertării

·        Cuvântul „liturghie” este de origine greacă şi înseamnă „lucrare publică” de folos, lucrare spre binele oamenilor.

·        În româneşte cuvântul „liturghie” trimite la „Sfânta Liturghie”, slujba de căpetenie din Cultul Bisericii Ortodoxe.

·        Biserica este Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, iar slujbele ei sunt uşile prin care noi intrăm în această Împărăţie, trăirea şi împărtăşirea concretă de viaţa cea nouă în Hristos, de dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt ce caracterizează Împărăţia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).

·        Cultul Bisericii ne poartă în lumea prezenţei directe a lui Dumnezeu făcându-ne părtaşi bucuriei Învierii. Biserica este, în primul rând, o comunitate rugătoare, slăvitoare, care-şi trăieşte viaţa cea nouă în mod liturgic, adică în comuniune cu Dumnezeu.

·        Taina mântuirii omului în Hristos este chiar Taina Bisericii, în care Dumnezeu Îşi împărtăşeşte viaţa Sa dumnezeiască omului, răscumpărându-l din păcat şi din moarte şi revărsând asupra lui slava nemuririi. Această Taină se concretizează în lucrările specifice ale Bisericii în care Hristos Însuşi Se oferă şi Se împărtăşeşte prin slujbele de sfinţire săvârşite de slujitorii Bisericii şi prin puterea Duhului Sfânt.

·        Prin întruparea, moartea, Învierea şi Înălţarea la cer şi şederea Sa de-a dreapta Tatălui, Mântuitorul Iisus Hristos a restaurat firea umană şi ne-a eliberat de sub stăpânirea păcatului şi a morţii dăruindu-ne viaţa veşnică a Împărăţiei lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi am primit acest dar al vieţii veşnice în Sfântul Botez când „ne-am îngropat cu El, în moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”(Rom. 6, 4).

·        În centrul Tainei Bisericii se află Sfânta Liturghie Euharistică, Taina Tainelor cum o numeşte Sfântul Dionisie Areopagitul, deoarece ea încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi Sfinte Taine.

·        Sfânta Liturghie este Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii noastre depline cu El. Este Taina împlinirii Bisericii ca Trup al lui Hristos şi a intrării ei în Împărăţia lui Dumnezeu. La Sfânta Liturghie Duhul Sfânt aduce în timp, în istorie, realitatea eshatologică a Împărăţiei ce va să vină.

·        Sfânta Liturghie este slujba la care pâinea şi vinul din „Cinstitele Daruri” pe care I le oferim noi Domnului, se prefac, prin lucrarea Sfântului Duh, la rugăciunea episcopului sau preotului slujitor, în Trupul şi Sângele Mântuitorului, pentru împărtăşirea credincioşilor „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci” şi ca „leac al nemuririi”!

·        Scopul Sfintei Liturghii Euharistice este, aşadar, vindecarea şi sfinţirea omului în Hristos şi mutarea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. Prin acesta, întreaga existenţă a creştinului poate şi trebuie să devină o liturghie după Liturghie, pentru a împlini cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Romani: „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca o slujire a voastră cuvântătoare” (12, 1).

·        Liturghia fiecărui creştin ca jertfire lăuntrică, se săvârşeşte printr-o oferire de sine lui Hristos Cel aflat în inima noastră ca într-un altar. Ne oferim pe noi înşine, întreaga noastră fiinţă, cu toate ale sale: gânduri, simţiri, sentimente, dorinţe, nevoi, temeri, patimi şi dureri, chemându-L ca să le prefacă, să le transforme cu harul Său, în „ale Sale”. Cum învaţă Sfântul Marcu Ascetul, liturghia jertfei lăuntrice săvârşită de preoţia noastră universală nu presupune renunţarea la viaţa noastră în această lume, ci doar să I-o închinăm cu totul lui Hristos. Pe aici vine vindecarea după care tânjeşte inima noastră şi care nu este altceva decât sfinţirea, îndumnezeirea pentru care am fost aduşi la existenţă.

Iertarea ca liturghie lăuntrică

·        Pentru a săvârşi cum se cuvine şi cu folos iertarea ca liturghie lăuntrică, consider că este nevoie să urmăm modelul Sfintei Liturghii Euharistice, cel puţin în punctul ei central, cel al prefacerii „cinstitelor daruri” puse înainte, în „Sfintele Daruri”, adică în Trupul şi Sângele lui Hristos înviat.

·        În Sfânta Liturghie Euharistică, înainte de Epicleză, care este invocarea Duhului Sfânt pentru prefacerea darurilor, preotul liturghisitor rosteşte rugăciunea numită anamneză. Acesta este o pomenire a faptelor mântuitoare ale lui Dumnezeu începând de la creaţie până la Sfârşitul acestei lumi cu Cea de a Doua Venire a Mântuitorului şi Învierea de obşte. În centrul acestei rugăciuni stau toate lucrările mântuitoare a lui Hristos Domnul, până la Parusie. Această pomenire nu este o simplă comemorare, ci o rugăciune de actualizare a evenimentelor la care participăm şi noi în mod efectiv. În Liturghie are loc o epifanie, o arătare, o dezvăluire crescândă a prezenţei lui Hristos Cel Întrupat, Răstignit, Înviat şi Înălţat de-a dreapta Tatălui, dar şi ca Cel ce va să vină. Liturghia este „Evanghelia mereu actualizată”.

·        Acelaşi lucru este nevoie să-l facem şi noi în liturghia lăuntrică a iertării celor care ne-au rănit, adică să facem din rugăciunea noastră mai întâi o anamneză, apoi o epicleză, oferind lui Dumnezeu, ca pe o jertfă vie, întreaga noastră durere şi simţire spre lucrarea iertării şi a prefacerii ei în bucuria făgăduită.

Pentru aceasta putem urma următorii paşi, fără a-i despărţi între ei în vreun fel:

1.      O bună aşezare în faţa lui Dumnezeu

În Sfânta Liturghie Euharistică îl auzim pe părintele slujitor strigând: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”. Aceasta s-o facem şi noi acum: să stăm „bine” în faţa lui Dumnezeu, adică să luăm aminte la felul în care şedem cu trupul în faţa Lui, dar fără să încremenim în poziţii înfricoşate sau înfricoşătoare. „Să stăm cu frică” ne îndeamnă să ne aşezăm într-o stare sufletească, psiho-afectivă structurată în jurul fricii de Dumnezeu, în sensul de cutremurare în faţa măreţiei Sale sau măcar de conştientizare a acesteia. „Să luăm aminte” ne îndeamnă să ne lepădăm de toate gândurile care ne pot îndepărta de întâlnirea „faţă către faţă” cu Dumnezeu. Pentru aceasta vă puteţi aşeza în genunchi, pe un scaun, pe un scăunel sau în orice altă poziţie de rugăciune.

2.      Încadrarea în Rugăciunea Sfintei Biserici

Citiţi Acatistul Duhului Sfânt sau rostiţi Rugăciunile pe care le-aţi folosit de-a lungul Seminarului. Cereţi mijlocirea Maicii Domnului, a Sfântului sau Sfinţilor protectori şi a Sfântului Înger păzitor. Intrăm astfel în marea Rugăciune a Sfintei Biserici şi vom fi protejaţi şi îndrumaţi de ea.

3.      Oferirea noastră ca jertfă vie lui Dumnezeu şi anamneza lăuntrică

După rugăciune, respiraţi profund şi liniştit, din diafragmă, şi rugaţi-vă pentru toţi cei care v-au rănit şi întristat de-a lungul vieţii. Cereţi de la Domnul să vă ajute să-i iertaţi şi rugaţi pe Dumnezeu să-i binecuvânteze. Recunoaşteţi înaintea Domnului că nu puteţi ierta şi rugaţi-L să o facă El în inima dumneavoastră. Binecuvântaţi-i pe toţi cei care vă vin în minte. Dacă simţiţi împotrivire, durere sau frică, acceptaţi-le şi oferiţi-le lui Dumnezeu binecuvântându-L. Acceptaţi suferinţa şi binecuvântaţi pe Dumnezeu în ea până ce-i veţi înţelege sensul şi rolul pe care l-a avut în viaţa şi devenirea dumneavoastră. Nu uitaţi, scopul final al vieţii este îndumnezeirea şi viaţa în bucuria dumnezeiască. Aşezaţi întreaga experienţă în această perspectivă. Evenimentele nu se mai pot schimba, răul nu mai poate fi înlăturat, dar poate fi trăit aşa cum ne învaţă Dumnezeu, ca să fim liberi de consecinţele lui ucigătore. Oferiţi această suferinţă lui Dumnezeu ca s-o binecuvânteze şi s-o prefacă în mângâiere, bucurie sau pace sufletească, după mare mila Lui.

Continuaţi să respiraţi adânc şi liniştit, îndreptând atenţia către trup ca „ecran viu” al sufletului, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae. În el e scrisă „cartea vieţii noastre”. Fiecare durere din trupul nostru este un mesaj care se cere ascultat cu responsabilitate; tot ce am refuzat să conştientizăm şi să spunem lui Dumnezeu, nouă înşine şi celor din jurul nostru, s-a „întrupat” în noi şi se „strigă” sub formă de dureri sau chiar boli grave. Aşadar, să percepem acum aceste semne pe care rugăciunea încearcă să ni le aducă în conştiinţă şi să le acceptăm. Tot ce se află în subconştientul nostru şi ne chinuie nu sunt decât dureri netrăite până la capăt, suferinţe îngropate în uitare, înăbuşite în negare, pentru că nu puteau fi trăite fără puterea şi prezenţa lui Dumnezeu.

Pentru a putea primi ca pe nişte mesaje durerile trupului, este nevoie să ne destindem respirând profund şi calm, să nu ne împotrivim crispându-ne. Orice crispare este intervenţia omului vechi care apelează la schemele lui de adaptare şi de „rezolvare” a suferinţei.

Respiraţi liniştit, în faţa lui Dumnezeu, şi priviţi durerea care va creşte până la un anumit punct ce va părea de nesuportat, fără să vă împotriviţi, oferind-o Domnului, cu încredere şi răbdare. Nu primiţi nici un gând de revoltă sau de împotrivire. Nu judecaţi. Nu vă temeţi. Continuaţi să respiraţi liniştit şi durerea va începe să descrească până la dispariţie.

Durerile şi traumele trecutului stau scrise în cartea vieţii noastre nu numai sub formă de dureri sau boli, ci şi ca imagini vizuale sau sonore, ca ceea ce numim noi amintiri. În această etapă de acceptare ne vom purta şi cu amintirile care vin în conştient la fel ca şi cu durerile şi senzaţiile trupului, adică le vom primi respirând liniştit fără să ne crispăm, acceptându-le şi oferindu-le lui Dumnezeu în faţa Căruia stăm.

Putem să ne ajutăm pentru a accepta gândind sau rostind: „accept această durere”, „accept că mi s-a întâmplat acest lucru şi că asta m-a făcut să sufăr!”. Important este însă ca acceptarea să fie şi oferire. Ne oferim lui Dumnezeu, Îi arătăm Lui durerea noastră şi I-o oferim spre vindecare.

4.      Binecuvântarea lui Dumnezeu pentru toate, ca epicleză lăuntrică în liturghia iertării

Iertarea şi vindecarea rănilor noastre le lucrează Dumnezeu în noi. A noastră este lucrarea chemării şi primirii Lui şi credinţa că numai El poate să facă această prefacere a durerii noastre în bucurie şi mângâiere. Prefacerea o va lucra Dumnezeu Duhul Sfânt la chemarea noastră formulată în Binecuvântarea poruncită de Domnul. El ne-a cerut să-i binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, pe cei ce ne fac rău. În această poruncă este şi lucrează Duhul Sfânt, este şi lucrează şi ne vindecă şi ne sfinţeşte Dumnezeu.

Aşadar, acum Îl vom binecuvânta pe Dumnezeu rugându-L să binecuvânteze toate cele pe care I le oferim spre vindecare. Aceasta este jertfa bineplăcută lui Dumnezeu şi prin ea intrăm în Bucuria Lui Sfântă pe care nu o poate lua nimeni de la noi.

Vom face această liturghie, fiecare după putinţă şi nevoie, cel puţin o dată pe săptămână, dacă se poate în acelaşi moment al zilei. Nu este obligatoriu, dar este de folos. Treptat, ea va deveni o atitudine permanentă, o lucrare fără de sfârşit, un stil de viaţă. Încet, încet, toate rănile trecutului se vor vindeca şi vor fi transformate în semne ale lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu în noi. Dar, deşi necazurile şi suferinţele noastre nu vor mai fi aceleaşi, ele nu vor înceta cât vom fi pe acest pământ. De aceea, întreaga noastră viaţă va fi o neîntreruptă liturghie a iubirii aproapelui ca iertare. Menţinerea în bucuria care nu se ia de la noi orice ni s-ar întâmpla, va fi semnul acestei neîntrerupte împreună lucrări cu Dumnezeul Cel Viu!

Vă pomenesc în rugăciune şi aştept în continuare cu dragoste, să-mi împărtăşiţi din bucuriile acestei minunate liturghii aşa cum am trăit împreună şi durerile umblării pe calea cea strâmtă. Şi, când şi cât vă este cu putinţă, vă rog să-mi daţi binecuvântarea de a împărtăşi din ele şi celor ce sunt încă la început sau nici măcar nu au făcut primul pas.

Închei această ultimă sesiunea a Seminarului „Să ne vindecăm iertând” cu un cuvânt al Părintelui Teofil Părăian despre viaţa creştinului ca prelungire a Sfintei Liturghii Euharistice:

O viaţă ortodoxă trebuie să fie o viaţă care prelungeşte Sfânta Liturghie în viaţa socială, în viaţa de toate zilele, în înţelesul că la Sfânta Liturghie se spune: „Cu pace să ieşim” şi credincioşii răspund: „Întru numele Domnului”, ceea ce înseamnă că şi după Liturghie trebuie să fie o liturghie, adică o slujbă de preamărire a lui Dumnezeu şi o slujbă de transformare a naturii, de transformare a vieţii noastre, de transformare a simţirii noastre, de transformare a fiinţei noastre spre bine. Dacă trăim liturgic în viaţa socială, dacă ne silim să trăim liturgic, atunci şi Sfânta Liturghie o trăim la măsurile la care trebuie s-o trăim, iar dacă considerăm Liturghia desprinsă cumva de viaţa socială şi desprinsă de celelalte slujbe şi neglijăm slujbele Bisericii şi vrem să preţuim numai Sfânta Liturghie, nu suntem în Ortodoxie, pentru că Ortodoxia impune o viaţă în care să se desfăşoare Sfânta Liturghie la măsurile la care poate fi desfăşurată în conştiinţa noastră.

De exemplu când slujeşte preot cu diacon, diaconul, înainte de a începe Sfânta Liturghie, zice către preot: „Roagă-te pentru mine, părinte” şi preotul spune: „Să îndrepteze Domnul paşii tăi spre tot lucrul bun”. Adică îndreptarea aceasta spre bine, îndreptarea generală spre bine este o continuare a Liturghiei. După intrarea cu Sfintele Daruri, când sunt puse pe Sfânta Masă, dacă slujeşte preot cu diacon, preotul zice către diacon: „Pomeneşte-mă, frate şi împreună-slujitorule”, iar diaconul răspunde: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa. Roagă-te pentru mine, părinte”. La aceasta preotul zice: „Duhul Sfânt să vină peste tine şi puterea Celui preaînalt să te umbrească”, iar diaconul răspunde: „Acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre. Pomeneşte-mă părinte”. Şi iarăşi zice preotul: „Să te pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Dialogul acesta, liturgic de fapt, este un dialog din care înţelegem că cea mai însemnată urare pe care o poate face cineva este aceasta ca „Duhul Sfânt să vină peste noi şi puterea Celui preaînalt să ne umbrească” aşa cum s-a întâmplat cu Maica Domnului, cu Preasfânta Fecioară Maria la Buna Vestire şi ca „acelaşi Duh să lucreze împreună cu noi în toate zilele vieţii noastre”. Deci, nu numai în cuprinsul unui timp limitat cât ţine o Sfântă Liturghie, ci în toate zilele vieţii noastre şi toată viaţa noastră, chiar şi viaţa de studiu, chiar şi viaţa de îndatoriri sociale trebuie să fie un fel de liturghie după Liturghie, trebuie să fie un fel de strădanie de a aduce pe Dumnezeu, pe Domnul Hristos, în mijlocul nostru, cum se spune la Sfânta Liturghie când slujesc mai mulţi preoţi şi când se îmbrăţişează şi zic: „Hristos în mijlocul nostru” şi celălalt: „Este şi va fi”, şi primul iarăşi: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, iar al doilea: „Amin”.

Deci conştiinţa aceasta a aducerii în lumea aceasta a Domnului Hristos în conştiinţa noastră, şi în viaţa noastră, şi în viaţa socială, este o conştiinţă ortodoxă, este o gândire ortodoxă, care are drept etichetă, drept rezumat, drept firmă să zicem aşa, Sfânta Liturghie, care nu trebuie să rămână în biserică, ci trebuie dusă de fiecare dintre noi la măsurile noastre până acolo unde ajungem cu viaţa noastră şi să ne ferim de tot ce ar împiedica preamărirea lui Dumnezeu, pentru că unde nu este preamărirea lui Dumnezeu, acolo nu este nici liturghie pentru că nu este Ortodoxie. Dumnezeu să ne ajute! (preluat din www.nistea.com/teofil_paraian.htm)

Centrul de formare şi consiliere

Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

Arhiepiscopia Iaşilor

Bine aţi venit!

Milostive Doamne, învață-ne pe noi toți prin Duhul Tău Cel Sfânt să trăim după voia Ta, ca toți să Te cunoaștem în Lumina Ta pe Tine, adevăratul Dumnezeul nostru, fiindcă fără Lumina Ta nu putem înțelege plinătatea iubirii Tale. Luminează-ne prin harul Tău și el va aprinde inimile noastre de iubirea pentru Tine. (Sfântul Siluan)

Să ne vindecăm iertând - Seminar Duhovnicesc