Lectia 4: Când frica ne stă în cale

Sumar

Părinţii îşi creează propriile frici şi nelinişti prin modul în care evaluează realitatea. Puteţi alege să vă simţiţi mai puţin speriat şi puteţi încerca să vă schimbaţi părerile despre lume în loc să gândiţi ca „ar fi îngrozitor să nu fiu un părinte perfect", aduceţi-vă aminte că nu există părinţi perfecţi!

Deşi este de nedorit, comiterea de greşeli este o parte inevitabilă a condiţiei de părinte şi a condiţiei umane în general.

Decât să insistaţi în a susţine că : „copiii mei trebuie să se afle totdeauna în siguranţă", amintiţi-vă că toţi copiii experienţiază un oarecare disconfort şi pericol şi că este important pentru creşterea şi dezvoltarea lor să înveţe să îi facă faţă şi să ÎI accepte.

În loc să credeţi că „dacă ceva e periculos, trebuie să mă îngrijorez tot timpul", aduceţi-vă aminte că nimeni nu a împiedicat un lucru rău să se întâmple doar fiindcă şi-a făcut griji despre asta. Faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a evita pericolele serioase şi apoi uitaţi de ele.

În loc să vă spuneţi „cât de groaznic ar fi să pierd dragostea şi aprobarea copiilor mei şi a celorlalţi", puteţi accepta faptul că nimeni nu vă va iubi şi aprecia tot timpul şi că nu e nimic îngrozitor în asta.

Decât să consideraţi că „trebuie să îmi fac griji dacă e să mă consider un părinte bun", mai bine gândiţi-vă că veţi fi un părinte mai bun dacă veţi fi doar preocupat de soarta copiilor şi nu plin de teamă.

Încercând să depăşiţi şi să faceţi faţă propriilor temeri, veţi reuşi nu doar să vă creaţi o dispoziţie emoţională confortabilă şi să vă creşteţi şansele de a fi un părinte cât se poate de bun; în acelaşi timp veţi creşte şi probabilitatea ca pe viitor copiii dvs. să poată face faţă eficient propriilor lor temeri.

Teama de greşeli  a Dorei Dorei îi era teamă ca nu cumva să greşească. „Doamne," spuse Dora, „să dai greş este la fel de rău ca şi cum ar fi să cazi într-o groapă adâncă şi întunecată plină de păianjeni ... sau ca şi cum ai fi în mijlocul unei mulţimi de oameni care râd şi te arată cu degetul." De fiecare dată când se gândea la o nereuşită, Dora se simţea cuprinsă de o frică puternică ce o înconjura ca o ceaţă. Inima îi bătea tare, mâinile îi tremurau şi respiraţia îi devenea sacadată. „Greşeala," spunea Dora, „este cel mai rău lucru din lume." „la să vedem...ce aş putea face ca să nu dau greş niciodată?" se întrebă Dora. „Ştiu! O să îmi fac griji tot timpul despre tot ce ar putea sa mearga rau si o sa fac planuri cum să mă descurc în fiecare împrejurare. Şi aşa nu voi greşi niciodată!" De atunci încolo, Dora învăţa până Ia miezul nopţii în fiecare seară, memorând pe de rost fiecare pagină a fiecărei cărţi. Apoi stătea trează până Ia cinci dimineaţa, imagînându-şi cam tot ce ar putea să meargă prost a doua zi şi planificându-şi cum să facă faţă fiecărei situaţii. „Ce mă fac dacă izbucneşte o furtună în timp ce sunt la şcoală şi nu pot să merg acasă?" se gândi Dora. „Ştiu ce o să fac! O să duc cu mine un balon cu heliu Ia şcoală,  o să mă caţăr pe vârful celui mai înalt morman de zăpadă, o să-mî dau drumul şi o să zbor până acasă!" „Dar dacă o să ne invadeze fiinţe de pe o altă planetă? Ce aş face atunci? Cred că aş încerca să fiu calmă şi prietenoasă şi mi-aş împărţi cu ei, Ia nevoie, sandwich-ul cu unt şi salam." „Sau dacă aş fi în pericol să pierd o întrecere de alergări la şcoală? Mi-aş imagina că mă urmăreşte un urs mare şi urât! Aşa aş fugi mai repede." Dora era aşa de ocupată cu gândurile negre despre greşeli şi cu încercările de a le preveni, încât nu prea mai avea timp să doarmă. Într-o noapte, ea adormi în timp ce încerca să se hotărască ce ar face dacă ar înţepa-o o albină în timpul unei lucrări de control. „Oh, nu!" se sperie Dora când se trezi. „E deja ora unsprezece. Nu am reuşit să mă trezesc la timp şi am lipsit deja de la două ore întregi de şcoală. Cât e de groaznic!" „Tot programul acesta de prevenire a greşelilor este un eşec," se văită ea. „nu o să am niciodată suficient timp ca să mă gândesc cum să previn toate greşelile posibile. Va trebui să găsesc o altă cale pentru a nu greşi niciodată." Dora se gândi mult şi bine. „Singura metodă la care mă pot gândi," decise ea în cele din urmă, „este să nu mă mai apuc de nici un lucru cât de cât riscant sau dificil - şi în acest fel nu voi putea să dau greş!" „Nu o să mă mai duc la şcoală - gândeşte-te numai la câte lucrări de control aş putea să iau notă mică....şi la câte întrebări aş putea să nu ştiu răspunsul....şi câte întreceri aş putea să pierd. Nu o să mă mai joc de acum încolo cu Ştefania şi Bianca - ele întotdeauna vor să meargă să ne dăm cu rolele sau să sărim elastic şi acolo aş putea să nu mă descurc perfect. Şi nu o să mă mai duc nici la lecţiile de balet şi nici la cele de flaut." Singurele lucruri lipsite de pericolul de a da greş care îi mai rămăseseră Dorei de făcut erau mâncatul şi dormitul, aşa că asta făcea tot timpul. Într-o zi, pe când avea stomacul deja prea plin ca să mai poată înghiţi chiar şi cea mai mică firimitură, Dora adormi şi visă că mergea singură prin pădure într-o noapte furtunoasă. Vântul şuiera puternic şi fulgerele brăzdau furioase cerul Dorei i se făcu frică. Dintr-o dată i se tăie răsuflarea, deoarece auzi un altfel de şuierat. „Asta nu e vântul!" tresări Dora. „Seamănă mai degrabă cu o creatură fioroasă!" Privi peste umăr în spate şi văzu cea mai urâtă şi înfricoşătoare creatură dintre câte văzuse vreodată. Avea cel puţin doi metri şi jumătate, blana şi ochii roşii, gura salivând şi gheare lungi. Şi era foarte aproape. Creatura mârâi din nou... Dora o rupse ia fugă. Cu cât fugea mai repede, cu atât auzea mai tare răgetul creaturii în urma ei, şuierând şi fornăind. Nu mai fusese niciodată atât de speriată. La început fugi cu toata viteza, dar pe măsură ce creatura se apropia, păru să încetinească. Picioarele i se păreau grele ca nişte pietre de moară, iar genunchii îi erau moi ca piftia. Simţi că nu mai poate să facă nici un pas mai departe. „Hei, stai un pic, ăsta e doar un vis!" îşi dădu ea seama. „Nu se întâmplă cu adevărat!" Dora se opri brusc şi creatura din spatele ei făcu la fel, aproape doborând-o si încă mugind. „Nu mai poţi să mă sperii, aşa că termină cu răgetul ăsta!" striga ea. „Tu exişti doar în mintea mea, te-am creat în visul meu şi pot să te fac să dispari!" „Stai aşa, hai să nu ne pripim," spuse creatura în timp ce îi întindea o labă. „Hai mai bine să dăm mâna şi să fim prieteni. Nu vreau să- ţi fac nici un rău. Ştii bine că nu am cum să-ţi fac rău decât dacă tu crezi că pot să-ţi fac rău. Poftim cartea mea de vizită." îi înmâna Dorei o tăbliţă mică pe care scria: „Greşeală - dacă ţi-e frică de mine, o să te urmăresc peste tot." „Nu înţeleg," zise Dora. „Vrei să zici că eu îmi produc singură frica de greşeli?" „Chiar aşa este," răspunse creatura. „Şi oare cum fac asta?" întrebă Dora. „Ei bine," spuse creatura; scărpinându-şi nasul cu gheara, „toată lumea face greşeli şi ratează unele lucruri câteodată, dar nu toată lumea îşi creează frică de greşeală. Tu îţi creezi singură frică prin faptul că te gândeşti tot timpul la nereuşite. De fiecare dată când gândeşti 'E groaznic să dai greş! Nu trebuie să dau greş niciodată!” creezi creatura numita Frica-de-Greseala, care sunt chiar eu. Si atunci eu incep sa te urmăresc, iar tu fugi de orice ţi-ar putea provoca o nereuşită." „Vrei să spui că nu e chiar groaznic dacă fac uneori greşeli?" întrebă Dora. „Chiar nu e," răspunse creatura. „Şi, în acelaşi fel, nu eşti nici o persoană perfectă dacă faci o treabă bine. În realitate, eşti o persoană care câteodată dă greş, iar alteori reuşeşte - ca tot restul lumii." „O, deja mă simt mult mai bine," spuse Dora. „Cred că înţeleg ce vrei să spui - dacă schimb felul în care mă gândesc la nereuşite, nu îmi va mai fi frică de ele. Aş putea să mă gândesc ca nu îmi place să dau greş, dar că nu este chiar aşa de groaznic sau teribil dacă mi se întâmplă aşa ceva." Pe măsură ce Dora vorbea, creatura se făcea din ce în ce mai mică; iar când fetiţa termină de vorbit, aceasta ajunsese de mărimea unui degetar. „O să te păstrez tot timpul aşa de mică," îi promise Dora creaturii. Şi aşa şi făcu. Când se trezi dimineaţa următoare, Dora se duse iar la şcoală. Acum se juca din nou cu prietenii ei şi îşi reîncepu lecţiile de balet şi de flaut. În plus, era hotărâtă să încerce lucruri noi şi dificile. De atunci încolo, când Dora simţea cum creatura apare şi începe să crească, îşi spunea, „Daca greşesc din când în când  nu înseamnă că voi greşi întotdeauna" şi imediat simţea cum creatura se micşorează la loc. Dora mai greşea într-adevăr din când în când, dar nu îi mai era frică de asta. Sigur, nu îi făcea plăcere să dea greş şi încerca să facă lucrurile cât mai bine pentru că aşa era mult mai plăcut. Dar nu mai considera o catastrofă teribilă fiecare greşeală şi nu se întrista prea tare din această cauză. „Acum îmi dau seama că îmi creez singură frica de nereuşite, la fel cum îmi creez singură fantasmele din vis. Şi doar eu însămi am puterea de a micşora acea creatură. De acum încolo, nu mai trebuie să îmi fie frică de greşelile mele."

O poveste de groază pentru părinţi

A fost o dată ca niciodata un cuplu fericit, lipsit de griji, pe nume Todea. S-au decis la un moment dat, că ceea ce aveau nevoie cu adevărat pentru a-şi completa familia ar fi un micuţ Todea. Aşa că au plănuit nerăbdători sosirea pe lume a primului lor copil. Dar, din momentul în care Alina Todea a venit pe lume, părinţii ei nu s-au mai simţit liberi. Au devenit îngroziţi şi stresaţi la gândul că purtau toată responsabilitatea îngrijirii Alinei.

Când Alina era încă un bebeluş, Mămica şi Tăticul Todea stăteau treji toată noaptea.

„Dar dacă s-ar sufoca în timpul somnului?" se întrebau. „Sau dacă ar tot plânge şi nu am auzi-o?". în timpul zilei, se îngrijorau în legătură cu mâncatul, strănutatul şi sughiţul.

Oare mananca suficient? Oare mananca prea mult? Oare nu face pneumonie?

Oare are colici?" se întrebau. Ca urmare, îşi petreceau o groază de timp chemându-l pe medicul pediatru să le spună tot ce se poate despre starea sănătăţii Alinei.

Cu cât Alina creştea, cu atât creşteau şi grijile în privinţa ei.

„Creşte oare destul de repede? Se dezvoltă oare prea repede?"

„Să lăsăm lumina de veghe aprinsă noaptea sau nu? Să o dăm la grădiniţă sau să nu o dăm? Să-i mai dăm câte o palmă din când în când sau nu? Oare are suficienţi prieteni? Oare are prietenii potriviţi? Când e momentul potrivit să discutăm despre sex cu ea, fără să o şocăm? Oare dacă o lăsăm să mănânce dulciuri i se vor strica dinţii? Oare dacă nu o lăsăm să mănânce dulciuri ne va purta pică? Oare 14 ani e o vârstă la care să poată avea întâlnire cu un băiat? Dacă rămâne însărcinată?". Şi tot aşa!

Punctele de cotitură din copilăria şi din adolescenţa Alinei coincideau cu modificări în motivele de îngrijorare ale părinţilor, dar nu trecea zi în care vreunul dintre părinţi să nu se îngrijoreze în privinţa vreunor aspecte din viaţa Alinei.

„Nu mi-aş fi dat seama niciodată că a fi părinte înseamnă o muncă atât de epuizantă," îi spunea Tăticul Todea Mămicii Todea.

„Dacă vrem ca Alina să devină perfectă, trebuie să acceptăm să fim stresafi şi nervoşi pentru încă câţiva ani," îi spunea Mămica Todea Tăticului Todea. „Sunt o mulţime de pericole de care trebuie să ne neliniştim."

„Da," încuviinţă Tăticul Todea. „Şi ar fi o adevărată catastrofă dacă am face un pas greşit şi nu am creşte-o cum se cuvine pe Alina."

Şi aşa, cuplul Todea se simţea tot mai înspăimântat odată cu creşterea Alinei şi cu expunerea ei la tot mai multe pericole posibile.

Apoi, într-o bună zi, familia Todea şi-a dat seama că Alina crescuse şi că nimic îngrozitor nu i se întâmplase între timp.

„Phiu,"suspinară unul către celălalt, „acum că Alina a crescut şi are familia ei, nu mai trebuie să ne mai temem de nimic. Ne-am făcut treaba."

Dar chiar când începeau să se liniştească şi să îşi reia viaţa lipsită de griji de dinainte, Alina îi anunţă că va avea un copil.

„Cum va fi ea vreodată în stare să aibă grijă de un copil?" se întrebară temători.

Morala acestei poveşti este (alegeţi o variantă):

A.        Dacă vrei să fii lipsit de griji, fii „lipsit" de copii.

B.        Dacă vrei să ai un copil, acceptă faptul că vei fi îngrijorat şi neliniştit tot timpul.

C.        A fi un părinte perfect necesită îngrijorare constantă.

D.        Toate cele de mai sus.

Dacă eşti de acord cu oricare dintre aceste variante sau dacă citeşti povestea şi îţi spui: „Păi nu aşa ar trebui să se poarte orice părinte?", atunci citeşte în continuare.

Cum ne stă frica în cale

Mulţi părinţi îşi dau seama că sunt mai tot timpul plini de frică şi de nelinişte când îşi cresc copiii. Minţile lor sunt încărcate de gânduri înspăimântătoare legate de tot ceea ce ar putea să meargă prost cu copiii lor: de la pericole fizice, probleme de tip social până la tulburări emoţionale. Ei îşi imaginează toate pericolele care pândesc în lume şi care îi împiedică sa crească nişte copii sănătoşi şi fericiţi.

Părinţii încearcă să facă tot ce pot pentru a avea grijă de copiii lor. Dar când au pretenţia ca ei înşişi să fie perfecţi, iar copiii lor să fie fără defecte, se poate ca frica lor legată de reuşită să nu le fie de ajutor pentru a deveni educatori eficienţi.

lată câteva dintre modurile în care frica le stă în cale:

1.                  Părinţii temători sunt de obicei părinţi hiper-protectivi. Încercând să îşi salveze copiii de la orice fel de neplăceri, le refuză experienţele care ar putea duce la dezvoltarea şi independenţa lor.

2.                  Părinţii temători, care văd pericole peste tot, sunt de obicei neliniştiţi şî supăraţi. Astfel, sunt mai puţin capabili decât părinţii calmi să se implice în activităţi plăcute cu copiii lor.

3.                  Părinţii temători îşi învaţă la rândul lor copiii să se teamă. Cum copiii observă că părinţii sunt stresaţi mai tot timpul, ei vor considera că acele sîtuatii sunt periculoase şi că ar trebui să reacţioneze cu frică.

4.                  Părinţii care se tem de dezaprobarea copiilor lor nu vor fi fermi în creşterea acestora, de teamă că ar pierde dragostea lor.

5.                  Părinţii cărora le este teamă de faptul că ceilalţi i-ar putea considera părinţi incapabili, vor interacţiona cu copiii lor aşa cum cred că s-ar cuveni să o facă, nu cum simt ei natural; aceasta nu ar folosi nici părinţilor, nici copiilor.

6.                  Frica tinde să se extindă. Părinţii cărora le este teamă de câteva lucruri, vor observa că în timp ajung să se teamă de tot mai multe lucruri.

7.                  Părinţii plini de frică şi nelinişte nu gândesc logic. Sunt mai puţin capabili decât părinţii calmi să rezolve probleme şi ar putea să întâmpine dificultăţi în luarea unor decizii importante legate de copiii lor.

8.                  Părinţii temători sunt atât de preocupaţi încercând să evite o catastrofă viitoare,  încât ratează plăcerea de a-i vedea pe copiii lor crescând şi dezvoltându-se în prezent.

Cum puteţi deveni permanent temător şi nelinistit fără prea mult efort

Oamenii îşi creează sentimente de frici şi nelinişte văzând pericole peste tot şi considerând că dacă o situşţîe reprezintă un pericol posibil, trebuie să te îngrijorezi permanent în legătură cu ea. Prezenţa unor pericole în jur nu creează automat frică şi nelinişte. De fapt, ceea ce oamenii gândesc, cred sau îşi spun despre pericol, le creează un sentiment neplăcut şi inutil. Părinţii nu se vor mai îngrijora în legătură cu copiii lor şi cu ei înşişi dacă se vor raporta la situaţii într-un mod logic şi raţional.

Următoarele exemple vor prezenta unele convingeri dăunătoare despre copii şi creşterea lor, care vor produce garantat anxietate crescută permanentă. Dacă sunteţi unul dintre acei părinţi care consideră că îngrijorarea şi frica reprezintă aspecte importante din creşterea copiilor, încercaţi să vedeţi cum se aplică acestea în cazul dvs.

1. „Trebuie să fiu un părinte perfect. Dacă nu sunt întotdeauna calm, competent şi corect în modul în care îmi tratez copiii, aceştia se vor dezvolta prost"

Doamna Elena îl creşte de una singură pe fîul ei Tudor.

„Dacă nu am grijă mereu de felul în care îl cresc pe Tudor, va deveni un delincvent," spune ea. „Cred că daca nu are un tată care să îl ghideze, este cu atât mai important să fac totul aşa cum trebuie. Sunt întotdeauna înspăimântată că voi face o greşeală şi că Tudor va avea de suferit. Sunt singura responsabilă de creşterea lui şi dacă va da greş nu mi-aş ierta-o niciodată."

Asumându-şi toată responsabilitatea pentru acţiunile fiului ei şi considerând că reuşita ei ca părinte şi ca fiinţă umană depinde de felul în care va creşte Tudor, doamna Elena se va simţi cu siguranţă permanent urmărită de teamă.  Asta  deoarece atâta timp cât fiul ei este în viaţă, există întotdeauna posibilitatea ca el să facă o greşeală sau să o apuce pe o cale greşită. Dacă s-ar întâmpla aşa, doamna Elena s-ar învinovăţi teribil fiindcă nu a fost un părinte perfect.

2. „Trebuie să am grijă astfel încât copilul meu să nu se simtă niciodată inconfortabil, să nu fie rănit sau să nu fie în vreun pericol."

Domnul Mureşan trăieşte cu soţia sa şi cele două fete într-un oraş mare.

„Le voi oferi fetelor mele toate lucrurile pe care nu ie-am avut pe când eram copil", spune el. „Trebuie să mă asigur că sunt întotdeauna în siguranţă şi trebuie să le protejez de toate neplăcerile prin care am trecut eu."

Domnul Mureşan se simte adesea neliniştit şi temător gândindu-se la faptul că copiii săi vor da peste pericole în oraş dacă el nu este acolo să îi supravegheze. E îngrijorat că ar putea fi agresate sau jefuite dacă ar merge singure la şcoală, aşa că le însoţeşte până acolo şi insistă ca soţia lui să le conducă înapoi acasă. Nu le lasă să se implice în activităţi sportive, deoarece ar putea să se rănească. Consideră că majoritatea celorlalţi copii nu sunt suficient de buni, aşa că le interzice prietenia cu aceştia.

Datorită pretenţiei ca fetele sale să fie întotdeauna în siguranţă, domnul Mureşan le îngrădeşte viaţa şi le răpeşte multe din plăcerile copilăriei. în acelaşi timp, îşi creează propria frică, pe care apoi o transmite şi copiilor.

3. „Ar fi îngrozitor dacă copiii mei nu m-ar iubi tot timpul."

Doamna Mariana este mereu îngrozită de faptul că va pierde dragostea şi aprecierea copiilor săi dacă îi disciplinează.

„Nu aş suporta să mă urască nici măcar pentru o secundă.", spune ea. „încerc din răsputeri să nu fac lucruri care i-ar supăra sau i-ar întoarce împotriva mea. Cel mai rău lucru imaginabil ar fi ca ei să mă respingă."

Această idee a facut-o pe doamna Mariana incapabilă să controleze comportamentul copiilor săi. Aceştia şi-au pierdut respectul faţă de mama lor, o domină, în timp ce ea continuă totuşi să creadă că ar fi cumplit ca aceştia să nu o mai iubească. Rezultatul este o teamă permanentă şi insidioasă.

4, „Este îngrozitor ca ceilalţi să nu aprobe modul in care eu imi cresc copiii.”

Domnul Victor e îngrijorat de felul în care ceilalţi evaluează modul în care îşi creşte copiii.

,Ar fi cu totul şi cu totul oribil dacă ceilalţi ar crede că sunt un părinte lamentabil. De câte ori ies cu copiii mi-e teamă că se vor purta necuviincios şi că oamenii se vor uita la mine şi vor gândi că sunt un tată ineficient"

„Comportamentul copiilor e atât de greu de prezis încât mă simt stresat de câte ori ieşim undeva, mai ales când mergem în vizită la socrii mei. Aceştia sunt foarte severi când vine vorba de copii, iar copiii mei sunt obişnuiţi cu o atmosferă mai lejeră. Din punctul de vedere al socrilor mei, copiii fac întotdeauna ceva rău. Deja îmi pot imagina cum mă consideră un tată incapabil. Mă consum nervos de fiecare dată când îi vizităm, şi mă simt stresat doar când mă gândesc că urmează să mergem în vizită."

Deoarece consideră că este îngrozitor ca ceilalţi să creadă că e un părinte imperfect, cu siguranţă că domnul Victor se va simţi temător şi nelalocul lui în majoritatea timpului.

5. „Dacă nu sunt tot timpul neliniştit şi temător cu privire la bunăstarea copiilor mei, înseamnă că sunt un părinte lamentabil."

Doamna Cristea consideră că pentru a fi un părinte bun trebuie să se îngrijoreze tot timpul.

„Până la urmă", cugetă ea, „desigur că sunt multe pericole în lume şi copiii sunt în permanenţă expuşi la ele. Dacă nu sunt îngrijorata pentru ei, cine ştie ce lucruri îngrozitoare o să li se întâmple! Copiii nu pot să se teamă de ceea ce ar putea să li se întâmpie, nu văd toate pericolele, aşa că eu sunt cea care trebuie să se îngrijoreze în locul lor şi să îi învăţ cât este de periculoasă lumea în care trăim."

„Câteodată cred că dacă îmi imaginez întotdeauna ce e mai rău, atunci răul nu se va întâmpla. Aşa m-a crescut mama pe mine şi cel puţin atâta pot să fac şi eu pentru copiii mei."

Considerând frica o parte necesară a creşterii copiilor, doamna Cristea s-a asigurat că atâta timp cât va avea copii, va fi dominată de teamă.

Cum să faci faţă anxietăţii şî fricii

        Calitatea de parinte este intr-adevar o responsabilitate importantă, dar este posibil să vă creşteţi copiii fără a fi permanent temător. Prin schimbarea unora dintre convingerile dăunătoare menţionate anterior în convingeri utile, părinţii pot învăţa să devină preocupaţi şi interesaţi de soarta copiilor mai degrabă decât temători şi anxioşi pentru aceştia. Cu alte cuvinte, pot învăţa sâ se comporte în moduri care duc la o educare mai eficientă a copiilor.

• Dacă doamna Elena şi-ar examina convingerea că trebuie să fie un părinte perfect, şi-ar da seama că nu există părinţi perfecţi şt nici copii perfecţi. Pretenţia de a fi ceva ce e îi este imposibil să fie (adică perfectă) nu are nici un sens şi duce la supărare şi frustrare, O alegere mai bună pentru doamna Elena ar fi să prefere să fie un părinte cât de bun cu putinţă, şi să se accepte pe sine atunci când face greşeli pe care orice părinte le face.
• Domnul Mureşan ar putea să încerce să îşi modifice convingerea că „trebuie să le ofer copiilor mei confort şî siguranţă tot timpul" cu „mi-ar plăcea să îi pot feri pe copiii mei de experienţe dureroase şi periculoase, dar îmi dau seama că un anumit grad de disconfort şi asumare de riscuri este important pentru creşterea şi dezvoltarea lor."
• Doamna Mariana ar face mai bine să renunţe la nevoia ei constantă de iubire şi aprobare din partea copiilor ei, dacă vrea să îşi reducă frica permanentă. Ar putea să prefere ca ei să o iubească tot timpul, realizând în acelaşi timp faptul că daca le limitează acţiunile pentru propria lor creştere şi bunăstare, vor fi momente când copii nu o vor plăcea.
• Domnul Victor ar putea să se simtă mai puţin anxios cu privire la evaluările celorlalţi legate de competenţa sa ca părinte dacă ar încerca să prefere ca aceştia să îi aprobe modul de creştere a copiilor, fără să se desconsidere şi fără să accepte în mod necesar ca adevărate evaluările celorlalţi atunci când îl dezaprobă. Ar putea, de asemenea, să îşi dea seama că deşi uneori se poartă mai puţin perfect, aceasta nu înseamnă că a eşuat complet ca şi părinte.
• În loc să considere că frica şi calitatea de părinte sunt de neseparat, doamna Cristea ar putea să testeze puţin cum stau lucrurile în realitate. Ar putea începe prin a observa comportamentul cunoştinţelor şi prietenilor pe care îi consideră a fi părinţi buni şi prin a le cere sfatul. Prdbabil că şi-ar da seama că aceştia nu sunt mereu la fel de temători precum este ea. De asemenea, s-ar putea întreba dacă generarea tuturor acelor trăiri neplăcute o ajută cu adevărat să îşi atingă scopul de a fi cel mai bun părinte cu putiifiţă.

Cum puteţi schimba frica în simplă preocupare? În primul rând, identificaţi lucrurile pe care vi le spuneţi şi care vă creează frica. Apoi puneţi-vă următoarele întrebări;

  

1. Este aceasta situatie intr-adevar atat de periculoasa precum o fac eu sa pară?
2. Oare îngrijorându-mă cu privire la o situaţie periculoasă chiar o voi preveni?
3. Care sunt consecinţele menţinerii acestui sentiment de frică şi anxietate?
4. Ce gânduri alternative m-ar ajuta să îmi micşorez teama?
5. Ce aş câştiga dacă aş renunţa la această frică?

Iată alte câteva modalităţi prin care părinţii pot învăţa să facă faţă problemelor cu copiii şi să îşi reducă o parte din temeri:

1. Concentraţi-vă doar asupra prezentului.

Îngrijorarea este în principal cauzată de gândurile catastrofale cu privire la viitor. Asta înseamnă ca dacă vă imaginaţi ce s-ar putea întâmpla mai rău, vă auto-convingeţi că dacă ar putea să se întâmple, chiar se va întâmpla, şi apoi pretindeţi că nu aţi putea să suportaţi dacă într-adevăr s-ar întâmpla. In schimb, concentrându-vă asupra prezentului, vă puteţi scurt-circuita imaginarea unor situaţii care conduc la anxietate şi teama de neplăceri în viitor.

2. Imaginaţi-vă în detaliu tot ce s-ar putea întâmpla mai rău.

Convingeţi-vă ca puteţi să suportaţi orice. Când se gândesc la viitor, mulţi oameni devin temători şi anxioşi, pornind de la o imagine vagă a ceea ce s-ar putea întâmpla. Deoarece de regulă necunoscutul este mai înspăimântător decât o imagine detaliată a viitorului, aţi putea să vă reduceţi frica imaginându-vă complet şi viu ceea ce vă provoacă teama.

3. Imaginaţi-vă făcând faţă cu succes situaţiei

Mulţi oameni se înspăimântă imaginându-se ratând ceva în mod lamentabil. Cu cât se concentrează mai mult pe aceste imagini, cu atât se auto-condamnă mai tare, devin mai speriaţi şi probabilitatea de a da greş creşte. Exersaţi imaginându-vă făcând faţă în mod adecvat situaţiei; de asemenea, exersaţi imaginându-vă făcând faţă nu foarte onorabil, dar totuşi acceptându-vă pe dvs. înşivă, indiferent de rezultat.

4. Asumaţi-vă riscuri.

De câte ori evitaţi ceva din cauză că vă temeţi, practic vă întăriţi frica. De fiecare dată când faceţi ceva în ciuda fricii, v-o diminuaţi.

5. Amintiti-va ca este mai important sa faci lucruri decat sa le faci perfect.

6. Expuneţi-vă la lucrurile de care vă temeţi.

Încercaţi să vă confruntaţi temerile prin paşi mici, treptaţi. Deşi s-ar putea sa vă simţiţi mai înspăimântat la început, treptat, cu fiecare nou pas, vă veţi simţi mai confortabil. Dacă puteţi să suportaţi (şi în general puteţi), asumaţi-vă riscul de a vă expune rapid şi brusc la temerile dvs. şi dovediţi-vă că puteţi să le depăşiţi elegant şi cu uşurinţa.

7. Folosiţi Imageria Raţional-Emotivă.

Imagînaţi-vă într-o situaţie care în mod normal ar conduce la teamă: la început simţiţi-vă cât de înspăimântat şi neliniştit puteţi; apoi imaginaţt-vă că schimbaţi frica în preocupare şi teamă prin transformarea convingerilor dvs. iraţionale şi neproductive în unele productive şi raţionale.

8. Aduceţi-vă aminte că nimeni nu a prevenit ceva rău doar îngrijorându-se.

9. Opriţi-va gândurile obsedante.

Când vă concentraţi prea mult asupra pericolelor care pândesc în jurul dvs., vă creaţi o stare permanentă de teamă şi anxietate. Următoarele tehnici v-ar putea fi de folos:

a.                  Tehnica STOP constă în a vă spune „STOP!" de fiecare dată când vă surprindeţi gândind lucruri înspăimântătoare care vă revin mereu în minte. Aceasta va întrerupe cursul gândirii măcar pentru o vreme şi astfel puteţi alege să vă gândiţi la ceva mai folositor.

b.                  A doua tehnică presupune purtarea unei bande elastice la încheietura mâinii. Pişcaţi-vă cu elasticul ori de câte ori vă surprindeţi' absorbit în gânduri care vă produc teamă. Pişcătura vă va distrage atenţia şi vă veţi putea gândi la altceva.

10. Vorbiţi-vă calm când vă simţi speriat

Spuneţi-vă că „sentimentele de frică sunt produse doar de gândurile mele, îmi produc singur îngrijorarea şi la fel  pot să o si alung."

11. Acceptaţi-vă pe dvs. înşivă cu toate temerile dvs.

A te desconsidera deoarece îţi este teamă este ca şi cum ai continua să loveşti în tine însuţi după ce aî căzut deja la pământ - nu face decât să înrăutăţească lucrurile. Dacă scopul este acela de a vă diminua supărarea, aţi face mai bine să vă acceptaţi pe dvs. înşivă atunci când vă simţiţi speriat, să încercaţi să vă schimbaţi gândurile care vă produc teamă şi să vă diminuaţi trăirile negative.

12. Acordaţi-vă momente speciale în care să vă îngrijoraţi.

Programaţi-vă zece minute în fiecare zi pentru îngrijorări şi gânduri catastrofice. Faceţi un efort de a nu vă îngrijora în nici un alt moment al zilei!

13. Aduceţi-vă aminte că majoritatea copiilor par să atingă maturitatea

indiferent de cât de mult sau cât de puţin s-au îngrijorat părinţii cu privire la ei şi indiferent de cât de multe pericole au întâlnit în cale.

Aceste sugestii nu vă vor elibera total de frică, dar veţi constata că frecvenţa, intensitatea şi durata trăirilor dvs. de teamă va descreşte dacă le urmaţi.

Cum să vă ajutaţi copiii să îşi depăşească frica

În cartea lor „Cum să creşti un copil fericit şi sănătos din punct de vedere emoţional", Ellis şi Wolfe prezintă câteva sugestii utile pentru părinţii care doresc să îşi ajute copiii să facă faţă mai bine fricii.

1. începeţi prin a-i feri pe copii de lucrurile de care se tem precum câini, zgomote puternice sau insecte. Pe măsură ce se vor simţi mai confortabil şi competenţi, faceţi-le cunoştinţă din nou, treptat, cu lucrurile de care se temeau. Însoţiţi această expunere cu formulări verbale clare cu privire la acele lucruri.
2. Încercaţi să îi feriţi pe copiii uşor impresionabili de adulţii şi copiii mult prea îngrijoraţi.
3. Dacă aveţi ţendinţa de a fi un părinte plin de temeri, încercaţi să vă suprimaţi frica în prezenţa copiilor, pentru ca aceştia să nu vă preia temerile. Daţi exemple de reacţii lipsite de frică copiilor dvs., apoi încercaţi să vă depăşiţi propriile temeri.
4. Arătaţi-le copiilor calea raţională de a scăpa de frica lor prin utilizarea aceloraşi argumente puternice pe care le-aţi folosit pentru a vă depăşi propriile temeri.
5. Din moment ce încercaţi să vă acceptaţi pe dvs. înşivă cu propriile temeri, nu îi învinovăţiţi sau condamnaţi pe copiii dvs. pentru temerile lor.
6. Folosiţi umorul pentru a-i ajuta pe copiii dvs. să îşi depăşească temerile.
7. Fiţi calm şi răbdător când aveţi de-a face cu temerile copiilor dvs.
8. Aduceţi-vă aminte că uneori copiii îşi neagă propriile temeri şi evită obiectele şi situaţiile care le determină. Ajutaţi-i pe copiii dvs. să îşi recunoască şi să îşi accepte temerile, şi apoi încercaţi să îi ajutaţi să şi le depăşească.

Prelucrare din cartea “Poveşti raţionale pentru copii” de Virginia Waters, 

tradusa şi adaptata în limba română de: Daniel David, Adrian Opre, Laura Petra;

publicata de Deac Corina, psiholog cu drept de liberă practică, specialist * autonom

Lectia 3: Dezvoltaţi-vă toleranţa la frustrare

Sumar

Statutul de părinte/edudator implică de obicei un important grad de frustrare. Pentru a vă uşura sarcina, ar fi mai înţelept să învăţaţi să toleraţi frustrarea, mai degrabă decât să încercaţi sâ o eliminaţi pomplet. De exemplu, doamna Georgeta, despre care se va vorbi mai jos, ar găsi inutilă încercarea de a-şi diminua frustrarea făcând mereu curat şi îndepărtând întreaga mjizerie şi dezordine din casa sa. O soluţie mai eficientă ar fi ca doamna Georgeta să îşi dea seama că murdăria şi dezordinea sunt câteodată inevitabile atunci când ai trei copii. De aceea, decât să pretindă ca dezordinea să nu mai existe, ea ar putea să îi accepte existenţa, preferând ca ea să nu mai existe. Decât să considere că este îngrozitor, oribil şi! cumplit că gospodăria sa nu este „aşa cum ar trebui să fie", doamna Georgeta ar putea să îşi dea seama că este rău, dar nu este catastrofal faptul că în casa ei curăţenia nu este aşa cum ar prefera dânsa; la urma urmei ar putea să fie şi mai rău decât este!; Pe scurt, doamna Georgeta ar putea să decidă să accepte frustrarea, în loc să se necăjească datorita ei şi astfel să îi facă faţă mai uşor şi mai cu folos. Şi la fel puteti face si dvs.!

Mierla Mirela  învaţă cum să nu se necăjească Doamna Mierlă ciripea fericită de una singură, în timp ce stătea aşezată pe cuibul ei, încălzindu-şi ouăle. Era foarte mândră mai ales de două dintre ele, fiindcă erau lucioase, frumoase la privit şi minunate de şezut pe ele. Al treilea ou era chiar obişnuit - mic, uşor asimetric şi arătând de-a dreptul banal. Doamna Mierlă abia dacă băgă de seamă că era şi el pe-acolo. Într-o bună zi, puii Doamnei Mierle ieşiră din ouă. Din ouăle mari ieşiră doi fii splendizi, pe care îi numi Tiberiu şi Claudiu, iar din oul mic ieşi o fiica ştearsă, pe care o numi Mirela. „Doi din trei nu-i rău," ciripi Doamna Mierlă bucuroasă. Apoi, ea îşi petrecu tot timpul şi energia învăţându-i pe copiii ei toate cele necesare pentru a supravieţui în lume. I-a învăţat cum se construieşte uni cuib, cum se culeg seminţele de floarea soarelui, cum să îşi ia zborul şi să aterizeze fără să îşi deranjeze penele, cum să sâcâie pisicile, regulile de bază ale curăţeniei pentru o mierlă şi |multe altele. „Vai, dar ce repede învăţaţi voi doi," ciripi Doamna Mierlă mândră către fiii ei. „Tu va trebui să munceşti mult mai mult, Mirela, dacă vrei să ţii pasul cu fraţii tăi." „Eu sunt întotdeauna la distanţă de o pană în spatele fraţilor mei" suspină Mirela. „Şi ei îmi fac viaţa şi mai grea prin faptul că se fac tovarăşi şi râd împreună de mine. Când mama mă dojeneşte, iar Tiberiu şi Clăudiu îşi bat joc de mine, devin aşa de furioasă şi sunt aşa de tristă pentru că nu reuşesc să învăţ ca ei, încât lucrurile îmi ies şi mai rău!" „Tu eşti singura mierlă dintte câte cunosc, care cântă fals," se plânse Doamna Mierlă. „Nu mai ştiu ce să mă fac cu tine!" "Mirela nu  ştie să cânte! Mirela nu ştie să cânte!" ciripiră Tiberiu şi Claudiu. Iar Mirela se simţea pe zi ce trece tot mai abătută. „Chiar că o să devin o mierlă foarte proastă! Iar mama, Tiberiu şi Claudiu se poartă cu mine aşa de urât! Dar dacă le vorbesc despre asta, nu fac decât să râdă de mine şi să mă critice în continuare" suspină Mirela. Iar supărarea mea mă împiedică tot mai mult să îmi îndeplinesc îndatoririle de mierlă." într-o seară, în Ioc să îşi facă temele (adică să caute prin împrejurimi mâncare pentru păsări), Mirela stătea într-un arţar amărâtă. „Ce nefericire să fiu o mierlă neîndemânatică şi care cântă fals! Niciodată nu o să fiu mai buna de atât, iar familia mea nu o să mă iubească şi nu o să mă aprecieze niciodată. Ar fi poate mai bine să mă las mâncată de o pisică..." ciripi Mirela cutremurată. „Ce cântec ciudat cânţi. Pe ăsta nu l-am mai auzit până acum," ciripi o voce de pe o creangă din spatele său. „Crezi că va deveni un şlagăr?" Mirela se uită în sus şi văzu o vrabie pătată, cu ochi strălucitori. „Cred că glumeşti!", răspunse Mirela. „Nimic din ceea ce fac eu vreodată nu reuşeşte. Parcă nu aş fi bună de nimic." „Păcat că vorbeşti aşa!" spuse vrabia. „Mie nu mi se pare că arăţi aşa de rău, chiar şi pentru o mierlă." „Spui asta fiindcă nu mă cunoşti!" suspină Mirela. „Nimeni din cei care mă cunosc nu mă place - nici măcar propria mea familie!" „Păi mie mi se pare că eşti prea severă cu tine însăţi. Asta nu te ajută cu nimic să devii o mierlă mai bună" spuse vrabia. „Pun pariu că ai o mulţime de sentimente neplăcute, care fac ca îndeplinirea sarcinilor tale de mierlă să fie şi mai grea - e dificil să gândeşti clar atunci când  eşti încărcată, cu emoţii negative." „Ai dreptate!" ciripi Mirela. „E greu să zbori sus în înaltul cerului atunci când te simţi la pământ. însă ce aş putea să fac?" "În primul rând, este important să înţelegi de unde îţi vin acele sentimente dureroase. Doar după aceea putem încerca să le îndepărtăm. Urmează-mă spuse vrabia, înălţându-se spre cerul peste care cobora înserarea. „Vreau să te prezint unor păsări care pot să te ajute să descoperi de unde vin acele sentimente." Mirela zbură după vrabie până la un vişin şi se aşeză pe o creangă lângă ea. „Cine este el?" întrebă Mirela arătând cu aripa înspre o pasăre care stătea în vişinul învecinat. „Acela este Baronul de Gaiţă Albastră. Ascultă ce are de spus despre asta," zise vrabia. „Nu mai suport!" se văita Baronul de Gaiţă Albastră. Păsările acelea nu ar trebui să mă trateze aşa! Ar trebui să mă respecte pentru faptul că sunt un domn atât de stilat. Ar trebui pedepsite pentru că se poartă atât de urât cu mine. Cred că o să mă duc şi o să le mănânc un ou," şuieră Baronul lingându-se pe cioc. „O să-i învăţ eu minte să se mai pună cu mine," mormăi el în timp ce îşi lua zborul. „Ce crezi că simţea Baronul?" întrebă vrabia. „Vorbea exact ca mine atunci când sunt furioasă," ciripi Mirela. „Pun pariu că era furios." „Acum ascultă-l pe tipul acela care e sub noi, pe pământ. El e Gelu, Porumbelul Plângăcios," spuse vrabia. „Săracul de mine," suspină Gelu. „Nu sunt în stare să fac nimic ca lumea. Pur şi simplu nu sunt bun de nimic şi niciodată nu o să fiu mai bun de atât Sunt un porumbel prost şi nepriceput şi nu văd cale de ieşire din situaţia asta." Gelu continua să şadă şi să gângurească încet pentru sine. „Arată exact ca mine atunci când mă simt deprimată!" spuse Mirela, „Şi stă acolo plârigându-se fără să facă nimic pentru a schimba situaţia. Cred că şi eu fac tot aşa câteodată." Vrabia zise în continuare "încă o pasăre să mai vezi şi după aceea o să îţi pun o întrebare foarte importantă," O duse pe Mirela într-o grădină cu flori minunată şi îi arătă o lalea. „Dacă te uiţi de aproape, o vei vedea pe prietena mea Hortensia, Pasărea Cântătoare. Ascultă cu atenţie ce are de zis." Hortensia sărea nervoasă dintr-o floare în alta, fără să se aşeze deloc ca să se odihnească. Din când în când se oprea în faţa unei flori pentru a-i sorbi nectarul, bătând din aripi atât de rapid încât Mirela nici nu le vedea mişcându-se. „Vai de mine..." spuse Hortensia grăbită, „şi dacă este o pisică în spatele acelei tufe de trandafiri, gata să sară pe mine? Sau dacă florile rămân fără nectar şi eu rămân fără mâncare? O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne! Lucruri groaznice ne pândesc de pretutindeni!" „Ei, bine" spuse Mirela1 „Eu măcar nu sunt aşa de rău ca Hortensia, dar şi ea spune lucruri pe care mi le spun mie însămi atunci când sunt speriată şi nervoasă." „Acum înţelegi de unde vin toate sentimentele tale?" întrebă vrabia. „Cred că atunci când gândesc într-un anumit fel şi îmi spun anumite lucruri mie însămi, îmi creez prin asta acele sentimente" răspunse Mirela. „Până la urmă, eşti destul de deşteaptă chiar şi pentru o mierlă," zise vrabia. „Dar cum să îmi schimb sentimentele atunci când acestea stau în calea dorinţelor mele?" îhtrebă Mirela. „Dacă îţi creezi aceste sentimente gândind într-un anumit fel, ce crezi tu că ai putea face ca să le schimbi?", întrebă vrabia. „Păi..." zise Mirela. „... Ştiu! Aş putea să îmi spun alte lucruri mie însămi, ca să mă simt altfel." „Aşa este", răspunse vrabia. „Ca să îţi schimbi furia în simplă enervare, ai putea să!îţi schimbi pretenţiile faţă de soartă şi faţă de cei din jur (exemplu de pretentie: „aşa trebuie să fie!") în preferinţe (exemplu de preferinta: „aşa mi-ar plăcea mie să se intample"). „Da - în loc să spun că Tiberiu şi Claudiu nu ar trebui să râdă de mine, aş putea să îmi spun că mi-aş dori că ei să înceteze, dar că pot să suport atunci când aceştia mă sâcâie. ”  „Şi," continuă vrabia, „ ca să îţi schimbi deprimarea în tristeţe, poţi să îţi schimbi atitudinea faţă de tine însăţi, încetând să te auto-învinovăţeşti şi învăţând să te accepţi aşa cum eşti şi să îţi judeci mai bine însuşirile şi comportamentele." „Deci, în loc să spun că nu sunt bună de nimic fiindcă nu pot să zbor sau să cânt la fel de bine ca Tiberiu şi Claudiu, aş putea să mă accept pe mine însămi indiferent de felul în care mă descurc şi să muncesc mai mult că să devin şi mai bună!", exclamă Mirela. „Mai mult, dacă vrei să îţi transformi frica în simplă preocupare, încearcă să te gândeşti doar la prezent şi nu te gândi mereu că ceva foarte rău se va întâmpla în viitor," continuă vrabia. „Ce bine!" strigă Mirela, „Cred că am învăţat ceva foarte important. Când am un sentiment care mă doare, pot să caut gândul dăunător care l-a provocat şi pot să îl schimb într-un gând care să mă ajute. De acum încolo nu mai trebuie-să îmi las sentimentele să mă necăjească. Până la urmă, poate nici nu sunt aşa de proastă cum credeam!" „Iar pe măsură ce înveţi să te necăjeşti pe tine însăţi mai puţin," zise vrabia, „îţi vei da seama că poţi să te gândeşti mai clar la cum ai putea să rezolvi alte probleme şi Ia cum să îţi îndeplineşti mai bine datoria de mierlă." „Aşa că, deşi penele mele nu vor fi niciodată Ia fel de roşii precum cele ale fraţilor mei, iar ciripitul meu nu va fi niciodată la fel de încântător şi chiar dacă mama s-ar putea să nu mă aprecieze niciodată la fel de mult ca pe ei, nu trebuie să fiu nefericită, mai ales că eu am ceva ce ei nu au. Căci eu am acum cunoştinţele necesare pentru a crea sentimente mai bune şi ştiu cum să îmi rezolv problemele, iar prin asta pot într-adevăr să fiu la înălţime! Îti mulţumesc, vrabie!" Vrabia începuse deja să caşte somnoroasă, deoarece noaptea se aşternuse încet peste grădină, ca o pătură groasă  şi întunecoasă. Mirela începu să cânte încetişor: „Voi reuşi să îmi transform viaţa în ceva mai bun, indiferent ce se va întâmpla," decise Mirela, în timp ce zbura mulţumită spre casă.

Introducere

Ocupaţia de părinte/educator poate fi plină de frustrări. De multe ori, un copil sau mai mulţi nu ne permit să facem tot ceea ce ne-am propus să realizăm. Înseamnă oare asta că părinţii/educatorii trebuie să se simtă supăraţi, plini de resentimente sau deprimaţi în faţa acestei frustrări constante? Deşi uneori părinţii pot să aleagă să se necăjească atunci când le sunt zădărnicite planurile, au şi alte soluţii deoarece cauza frustrării constă mai degrabă într-un fapt din realitate, decât dintr-un sentiment: o frustrare este orice obstacol care intervine între noi şi scopul nostru. Modul în care vedem acest obstacol este cel care determină felul în care ne simţim atunci când suntem blocaţi în drumul nostru către atingerea scopului. În consecinţă, este posibil şi de dorit ca părinţii să simtă mai degrabă părere de rău decât neputinţă şi supărare, când sunt confruntaţi cu frustrarea.

Scopul doamnei Georgeta este să îşi păstreze casa absolut curată. Vrea ca toate camerele să fie îngrijite şi curate tot timpul; totuşi, ea mai are şi trei copiii mici care nu au aceeaşi părere în legătură cu importanţa curăţeniei. îşi aruncă hainele murdare pe jos, lasă urme de noroi pe covor şi lasă vase nespălate peste tot. Ce crezi că simte doamna Georgeta faţă de copiii ei atunci când aceştia îi produc frustrare? Ea este furioasă tot timpul, deoarece pretinde copiilor ei să nu se mai poarte astfel. Fiecare şosetă murdară de pe podea, fiecare urmă de pantof cu noroi de pe covor, fiecare pahar folosit şi lăsat pe masă o fac să izbucnească într-un acces de furie.

Cât de mult credeţi că reuşeşte doamna Georgeta să schimbe situaţia, atunci când se enervează? Credeţi că ar putea reacţiona şi altfel? Cum ar putea să facă faţă mai bine frustrării? În continuare, veţi afla răspunsul la acestea şi la alte întrebări despre cum să înveţi să îţi creşti toleranţa la frustrare.

Toleranţa scăzută la frustrare şi consecinţele el

Toate fiinţele umane trăiesc zilnic un oarecare nivel de frustrare, deoarece este normal ca anumite obstacole să interfereaze cu planurile şi cu obiectivele noastre. După cum am afirmat anterior, nu prezenţa frustrării este problematică, ci atitudinea noastră faţă de frustrare, care creează fie sentimente utile şi potrivite, fie sentimente neplăcute şi nepotrivite. Indivizii cu toleranţă scăzută la frustrare consideră că orice piedică sau obstacol ce le stă în cale este un lucru îngrozitor, oribil şi teribil şi prin urmare se necăjesc adesea. Sunt atât de preocupaţi cu pretenţiile lor ca lucrurile să meargă aşa cum vor şi se necăjesc atât de mult, încât nu mai sunt în stare să facă faţă cu succes situaţiei. Doamna Georgeta este un exemplu de părinte care are o toleranţă scăzută la frustrare.

Un alt exemplu este d-l Emil, care doreşte să pozeze în faţa celorlalţi ca fiind un părinte perfect.

În concepţia domnului Emil, un părinte perfect este acela care are un copil cu o purtare fără cusur. Deja vă puteţi închipui de ce este permanent frustrat, din moment ce nu există copii perfecţi şi părinţi perfecţi. De fiecare dată când unul dintre copiii săi se poartă urât, se plânge sau e neastâmpărat, domnul Emil se simte împiedicat să îşi atingă scopul de a părea un părinte perfect Cum el consideră că trebuie să îşi atingă acest scop şi că ar fi îngrozitor să nu se întâmple aşa, de fiecare dată se simte frustrat şi se enervează.

Toleranţa scăzută la frustrare este direct legată atât de obişnuinţa de a avea pretenţii imperioase, cât şi de catastrofare. Când te simţi frustrat, cu cât pretinzi mai mult ca frustrarea să dispară şi cu cât te plângi mai mult despre cât e de groaznic ca lucrurile să nu meargă aşa cum vrei tu, cu atât devii mai putin tolerant la frustrare si cu atât vei fi mai afectat atunci când simţi frustrarea.

Câteva convingeri iraţionale de bază care duc la tolerantă scăzuta la frustrare sunt următoarele:

1.                  Copiii/elevii mei ar trebui să facă întotdeauna ceea ce vreau eu să facă.

Părinţii care au această mentalitate îşi creează singuri frustrările, deoarece copiii nu fac întotdeauna ceea ce vor părinţii.

2.                  Copiii/elevii mei nu ar trebui să stea în calea planurilor mele.

Vor apărea în mod cert momente în care copiii vor fi un inconvenient pentru dvs. Dacă pretindeţi cu insistenţă să nu fie aşa, vă creaţi un potenţial de frustrări frecvente.

3.                  Eu şi soţul/soţia trebuie să fim mereu de acord în ceea ce priveşte modul în care îi tratăm pe

copii.

Ar fi de preferat să fiţi tot timpul de acord, dar a pretinde să se întâmple cu necesitate aşa este nerealist şi duce la mult disconfort.

4.                  Ar fi groaznic, oribil şi teribil ca fiii/elevii mei să nu mă placă sau să nu mă respecte.

Părinţii/educatorii care menţin această părere se vor simţi în mod frecvent frustraţi, deoarece vor fi momente în care copiii nu îi vor plăcea sau respecta.

5.                  Ar fi îngrozitor daca nu aş fi un părinte perfect.

După cum am afirmat cu referire la domnul Emil, nu există părinţi perfecţi şi a considera o catastrofă faptul că nu sunteţi un părinte perfect înseamnă să vă supuneţi multor frământări emoţionale.

6.                  Este cumplit să fiu împiedicat de copiii mei să fac ceea ce vreau.

A te plânge despre cât de cumplita este o situaţie nu face decât să o înrăutăţească.

Dacă îţi identifici două sau mai multe dintre aceste convingeri, probabil că ţi se întâmplă să tolerezi foarte puţină frustrare până să te enervezi, să devii deprimat sau să schimbi situaţia prin a ceda la rugăminţile copiilor tăi.

Imaginează-ţi cum e să fii acasă la doamna Melania, care are o toleranţă scăzută la frustrare.

De câte ori copiii ei îi cer ceva, ea spune „da", fiindcă nu suportă să îi audă plângându-se sau sâcâind-o. Este mult prea istovitor să le ceară să îşi facă singuri curat în cameră, aşa că face ea curăţenie. Îi este teamă că dacă îi va pedepsi atunci când se poartă rău nu o vor mai plăcea, aşa că îi lasă să facă ce vor. De  fapt, deoarece crede că nu poate tolera frustrarea sau disconfortul care ar rezulta din confruntarea cu copiii, ea îi lasă să o tiranizeze. Datorită toleranţei scăzute la frustrare, doamna Melania a devenit neputincioasă şi speriată, în timp ce copiii ei au devenit alintaţi şi nu au învăţat să tolereze frustrarea.

Un alt exemplu de situaţie indezirabilă la care duce toleranţa scăzută la frustrare este cazul domnului Virgil.

In cazul d-lui Virgil, toleranţa redusă la frustrare se manifestă in tendinţa sa de a nu face azi nimic din ceea ce poate fi amânat şi pe mâine. D-l Virgil îşi spune lucruri precum „E prea greu să fac curăţenie în pivniţă azi, o să fac săptămâna viitoare" şi „Sunt prea obosit să o ajut pe Andreea cu tema de casă, o să o ajut mâine." Cu cât amână mai mult, cu atât îi este mai greu să realizeze ceva, aşa că ceea ce iniţial era o frustrare mică creşte cu fiecare amânare, până când în cele din urmă se simte copleşit de toate treburile care sunt de făcut. Se întreabă adesea de ce copiii lui nu răspund niciodată la cererile sale de a pune masa sau de a plimba câinele. Nu îşi dă seama că aceştia nu fac decât să îi imite comportamentul. Rezultatul este o familie dezorganizată de persoane care mereu amâna câte ceva şi care trăiesc arareori vreo satisfactie.

În concluzie, toleranţa scăzută la frustrare are câteva beneficii iluzorii pe termen scurt, precum confortul crescut pe moment, şi multe dezavantaje, pornind de la enervare, resentimente şi depresie, până la frustrare crescută în viitor şi oferirea unui model negativ copiilor/elevilor.

Cum se dezvoltă toleranta la frustrare

Multi oameni considera ca, fie ai o toleranta la frustrare, fie nu o ai si ca nu e nimic de făcut în acest ultim caz. Dimpotrivă, abilitatea de a tolera frustrarea poate fi dezvoltată prin creşterea expunerii la frustrare şi realizarea faptului ca puteţi să o suportaţi şi că disconfortul nu este îngrozitor.

Deşi există diferenţe temperamentale între copii, aceştia nu se nasc cu abilitatea de a tolera neplăcerile; aceasta se învaţă în timp. De câte ori bebeluşii nu sunt hrăniţi imediat ce încep să plângă sau nu le sunt schimbate scutecele imediat ce fac pe ei, aceştia încep să realizeze faptul ca satisfacerea nevoilor nu este întotdeauna imediată şi astfel încep să tolereze o întârziere mai mare apărută între dorinţă şi satisfacerea acesteia. Vă amintiţi de doamna Melania şi cât de repede ceda ea în faţa dorinţelor copiilor ei? Ea împiedică de fapt un proces de învăţare foarte important; învăţarea amânării recompensei prin tolerarea frustrării. Pe măsură ce copiii cresc, ei au din ce în ce mai multe oportunităţi de a-şi dezvolta toleranţa la frustrare. De câte ori întâlnesc un obstacol în calea scopurilor pe care şi le propun şi sunt încurajaţi să facă faţă situaţiei de unii singuri, ei de fapt învaţă să îşi dezvolte toleranţa la frustrare.

Un avantaj suplimentar al dezvoltării toleranţei la frustrare este că devenim mai capabili să amânăm o recompensă şi să renunţăm la plăceri momentane, în favoarea unor câştiguri de lungă durată. De exemplu, părinţii care nu se străduiesc să îşi disciplineze copiii vor avea probabil de făcut faţă unor probleme de comportament mai grave pe măsură ce copiii înaintează în vârstă. Părinţii care acordă timpul şi energia necesare pentru a-şi disciplina copiii vor avea foarte probabil de făcut faţă la mai puţine probleme de comportament. De asemenea părinţii care reuşesc să îi facă pe copiii lor să îi ajute la treburile din gospodărie îi vor aprecia pe aceştia ca fiind mai de ajutor decât părinţii care consideră că pot să facă totul singuri. .

Pe scurt, abilitatea de a tolera frustrarea poate fi învăţată şi este adesea necesară pentru atingerea scopurilor pe termen lung.

Cum să îţi creşti propria toleranţă la frustrare

După cum am afirmat anterior, frustrarea nu conduce în mod necesar la nefericire. Desigur că este neplăcut să nu obţii ceea ce vrei sau să apară obstacole în calea atingerii scopurilor tale, dar nu este nicidecum catastrofal, doar tu percepi lucrurile aşa. În plus, dacă alegi să te necăjeşti pe seama frustrării, faci şi mai dificilă încercarea de a trece peste ea.

Următoarele sugestii sunt menite a vă ajuta să vă creşteţi toleranţa la frustrare:

1.                  Verificaţi sursa frustrării. Oare chiar vă împiedică să obţineţi ceea ce doriţi sau doar aşa o vedeţi dvs.? Un exemplu de frustrare auto-provocată e un părinte care spune „Aş vrea să îmi reiau studiile, dar nu pot din cauza copiilor."

2.                  Dacă vă daţi seama că sursa frustrării este reală, e mai bine să îi acceptaţi existenţa. Pretenţia că frustrarea nu ar trebui să existe sau gândurile catastrofice despre aceasta nu fac decât să vă crească disconfortul şi nu ajută cu nimic la rezolvarea situaţiei. Dimpotrivă, pretenţiile exagerate şi gândurile catastrofice fac şi mai dificilă adaptarea la situaţie.

3.                  Daţi-vă seama ca frustrarea nu este îngrozitoare, oribilă sau cumplită; e pur şi simplu neplăcută.

4.                  Conştientizaţi faptul că deşi ar fi mai bine ca frustrarea să nu existe, nu se poate găsi nici un motiv pentru care aceasta ar trebui cu necesitate să nu mai existe.

5.                  Cu cât este mai mare frustrarea, cu atât va trebui să vă străduiţi mai mult să o acceptaţi.

6.                  Încercaţi să vă convingeţi că nu trebuie să obţineţi ceea ce vreţi tot timpul.

7.                  Realizaţi faptul că, indiferent cât de nedorită este frustrarea, putea fi şi mai rău.

8.                  Atunci când situaţia nu poate fi schimbată, concentraţi-vă la altceva, în loc să vă plângeţi. Deşi schimbarea aspectului pe care vă concentraţi nu va duce la dispariţia frustrării, va preveni crearea unei neplăceri în plus.

9.                  Căutaţi alternative. Cu cât sunteţi mai calm, cu atât veţi fî mai capabil să generaţi soluţii alternative.

10.              Recunoaşteţi faptul că majoritatea frustrărilor sunt doar temporare şi nu vor dura la nesfârşit.

11.              Fiţi conştient de scopurile dvs. pe termen lung şî acceptaţi faptul că disconfortul momentan este adesea necesar pentru a atinge scopuri importante pe termen lung.

12.              Aduceţi-vă aminte că nu frustrarea este supărătoare, ci atitudinea dvs. faţă de aceasta.

13.              Nu evitaţi situaţiile care v-ar putea genera frustrare ci, atunci când apar, consideraţi-le ca pe o oportunitate de dezvoltare a toleranţei la frustrare.

14.              Foloseşte Imageria Raţional-Emotivă pentru a practica tolerarea frustrării. Imaginaţi-vâ într-o situaţie frustrantă. Imaginaţi-vă că vă simţiţi enervat, plin de ciudă faţă de ceilalţi, deprimat sau aşa cum vă simţiţi de obicei în faţa unei frustrări într-o situaţie concretă. Apoi, schimbaţî-vă starea emoţională într-una mai adecvată. Schimbaţi enervarea - ca intensitate mare a neplăcerii - în iritare, deprimarea în tristeţe sau dezamăgire. Schimbarea sentimentelor va pretinde o schimbare a atitudinii faţă de frustrare.

15.              Asumaţi-vă răspunderea totală pentru crearea oricărui sentiment pe care îl simţiţi atunci când sunteţi frustrat.

Ajutaţi-i pe copiii/elevii  dvs.  Să facă faţă frustrării

Copiii au adesea mari dificultăţi în a învăţa să facă faţă frustrării. Ca părinte sau educator, puteţi să le fiţi de mare ajutor pentru a-i învăţa cum să îşi crească toleranţa la frustrare şi disconfort.

1. Oferiţi un bun exemplu. Modul principal prin care copiii educatorilor învaţă să facă faţă situaţiilor este prin observarea comportamentului părinţilor şi imitarea  acestuia.
2. Procedaţi treptat. Nu vă aşteptaţi ca toţj copiii să fie gata dotaţi cu toleranţă la frustrare, deoarece este ceva ce ei vor învăţa din practică şi experienţă. Copiii vor deveni mai puţin descurajaţi şi vor învăţa mai rapid să facă faţă frustrării dacă iniţial sunt confruntaţi cu frustrări mici, care sunt crescute gradual pe măsură ce toleranţa lor creşte. E de la sine înţeles că aceştia nu pot fi întotdeauna puşi la adăpost de frustrări mari care sunt peste limita lor de toleranţă. Totuşi, este înţelept să se înceapă de la frustrări mici, pentru a nu îngreuna procesul de învăţare.
3. Aveţi răbdare. Procesul de a-i învăţa pe copii să tolereze frustrarea va necesita timp, efort şi energie. încercaţi să nu vă simţiţi frustrat de acest proces şi acceptati incercarile mai putin reusite ale copiilor.
4. Ajutaţi-i să accepte ceea ce nu poate fi schimbat. Arătaţi-le că este inutil sa pretinda ca o situatie sa fie diferita de cum este şi că faptul că se necăjesc pentru că lucrurile nu merg aşa cum vor ei nu face decât să le înrăutăţească situaţia.
5. Atrageţi-le atenţia copiilor/elevilor că nimic nu este îngrozitor, oribil sau cumplit şi că situaţia ar putea întotdeauna să fie şi mai rea.
6. Recompensaţi-i pe copiii/elevii dvs. pentru încercările lor de a tolera frustrarea. Faceţi efortul de a observa când copiii dvs. fac faţă frustrării şi arătaţi-le că sunteţi conştient de asta şi că le apreciaţi efortul. Comportamentul care primeşte un răspuns pozitiv de la persoanele importante din jur este mai probabil să fie repetat în timp.
7. Ignoraţi-i pe copii/elevi atunci când dau dovadă de toleranţă scăzută la frustrare. Comportamente care nu sunt recompensate nici măcar cu atenţia dvs. probabil vor scădea în frecvenţă.
8. Încurajaţi-i pe copiii/elevii dvs. să renunţe la plăcerile de moment în favoarea unor câştiguri de lungă durată.
9. Învăţaţi-i pe copii/elevi să practice tolerarea frustrării prin utilizarea Imageriei Rational-Emotive.
10. Lăsaţi-i pe copiii/elevii dvs. să încerce de unii singuri tot felul de lucruri. Deşi s- ar putea să vă doriţi să săriţi şi să îi ajutaţi să îşi lege şireturile, să îşi facă patul sau să îşi rezolve disputele, asta nu îi va ajuta să îşi dezvolte toleranţa la frustrare. Acceptaţi faptul că a învăţa să faci faţă unei frustrări implică un anumit grad de efort şi disconfort.
11. Evidenţiaţi-le consecinţele pozitive ale toleranţei ridicate la frustrare, cum sunt câştigurile pe termen lung, un confort emoţional sporit, abilitatea crescută de a rezolva probleme, plăcerea de a obţine ceea ce îţi doreşti după ce depui un efort, etc.

Prelucrare din cartea “Poveşti raţionale pentru copii” de Virginia Waters, 

tradusa şi adaptata în limba română de: Daniel David, Adrian Opre, Laura Petra;

publicata de Deac Corina, psiholog cu drept de liberă practică, specialist * autonom