Lectia 1: Capacitatea de a ne rezolva problemele în mod raţional 

Sumar

Oamenii îşi creează adesea neplăceri la nivel emoţional datorită credinţelor pe care le au şi a modului lor de a evalua o situaţie. Este posibil să învăţaţi să gândiţi mai raţional şi să vă creaţi sentimente adecvate, nu dureroase. A gândi raţional nu este doar mai plăcut la nivel emoţional ci contribuie şi la abilităţile persoanei de a aborda şi de a rezolva probleme practice. Părinţii care gândesc raţional îşi vor rezolva mai eficient conflictele cu copiii lor şi îi vor putea învăţa şi pe aceştia cum să se raporteze raţional la propriile sentimente şi probleme

Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa Veveriţele Maşa, Daşa şi Saşa trăiau odinioară în Marile Păduri, împărţind o locuinţă într-un copac bătrân şi trainic. În fiecare toamnă, cozile lor deveneau tot mai stufoase şi blăniţele lor tot mai dese; atunci ştiau că a sosit momentul să pornească ţopăind prin Marile Păduri, în căutare de alune pe care să le mănânce în timpul iernii celei greie. Cum nu era destul ioc în căsuţa lor ca să încapă toate proviziile pe care le adunau, ascundeau mare parte din alune într-o scorbură de copac de pe partea cealaltă a pajiştii. Scorbura părea pustie şi nelocuită, aşa că era un depozit excelent pentru proviziile adunate. Într-o zi friguroasă de iarnă, Maşa, Daşa şi Saşa se treziră flămânde, cu lumina soarelui palidă ca o lămâie pătrunzând în cămăruţa lor. Se dezmeticira bine, căscară şi se strecurară din căminul lor cald în frigul necruţător al dimineţii. „Mi-e atât de foame, încât cred că aş fi în stare să mănânc un copac întreg plin de alune", spuse Maşa, plescăind demonstrativ. „Mie mi-e atât de foame, încât aş mânca un cal", spuse şi Daşa, ţopăind de ici colo. „Nu vorbi prostii: veveriţele nu ar mânca niciodată un cal - doar suntem vegetariene", spuse imediat Saşa. „ Şi mai ales, nu vom mânca nimic dacă tot stăm aici gândindu-ne la ce am putea mânca." continuă ea. „Hai să ne mişcăm!". Acestea fiind spuse, Maşa, Daşa şi Saşa porniră de-a lungul pajiştii înzăpezite înspre copacul lor cu hrană. Ajungând ele cam la jumătatea drumului, se opriră îngrozite de o privelişte teribilă: niciodată nu le mai fusese dat să vadă aşa ceva - atât de uriaş, de groaznic, de ameninţător... Îşi dădură seama că drumul le era blocat de cel mai mare perete de zăpadă pe care l-au văzut vreodată: părea că ajunge până-n cer, fără început şi cu siguranţă fără de capăt. Problema cea mai mare era, fireşte, că partea cealaltă a zidului le părea de neatins. Şi ce credeţi că au făcut ele atunci? Ce vă trece prin minte că ar fi putut face ele? O să vă dau un indiciu: au avut fiecare o reacţie diferită şi, prin urmare, fiecare a făcut altceva. Maşa era deja furioasă. Se gândea: „Nu suport să văd zidul ăsta de zăpadă în faţa ochilor! Nu ar trebui să se afle aici, nici n-a fost aici înainte. Nu suport să nu obţin ceea ce doresc. TREBUIE să ajung la alunele acelea! Le merit şi ar trebui să le am. Oricine a pus zidul ăsta aici în calea mea ar trebui să fie distrus. La ce se va mai ajunge aici pe pajiştea noastră dacă fiecare face după cum îl taie capul? Nu e drept ca zidul ăsta să fi apărut aici!" în timp ce Maşa gândea astfel, se tot învârtea în cerc până ce ameţi, apoi începu să lovească peretele cu lăbuţele şi cu capul, provocându-şi ditamai durerea de cap. Daşa se deprimă, gândind: „Este, groaznic si oribil că peretele ăsta a apărut aici. E cea mai groaznică treabă care mi s-ar fi putut întâmpla! N-o să mai ajung niciodată la alunele acelea. Adică...ce spun eu, probabil că nu voi mai ajunge vreodată să mănânc. Peretele va rămâne aici pentru totdeauna, eu voi muri de foame şi totul e din vina mea. Ce prostie din partea mea să ascund alunele de partea cealaltă a pajiştii! Ar fi trebuit să-mi dau seama că aşa ceva urma să se întâmple!" Daşa era aşa de supărată pe ea însăşi, încât se aşeză în zăpadă în faţa peretelui, plângând şi smiorcăindu-se: „Nu-s bună de nimic! Chiar ca nu-s bună de nimic!" Saşa începu să-şi spună: „Hmmm, un perete, cat de ciudat! Mi-ar plăcea să nu fie aici, pentru că mi-e foame: şi aş vrea să mănânc nişte alune, dar la urma-urmei e deja aici; şi nu văd de ce nu ar trebui să fie aici doar pentru că mie nu-mi place. E un ghinion şi nu-mi convine să am peretele ăsta între mine şi alune, dar bosumfiându-mă din cauza asta nu îl voi face să dispară şi cred că treburile ar putea sta şi mai prost, de fapt." Astfel, Saşa decise să accepte că există peretele mai degrabă decât să se încăpăţâneze în dorinţa ei ca acesta să dispară, cum făcuse Maşa, sau să facă din prezenţa lui  catastrofă, după cum reacţionase Daşa. Ca urmare, ea nici nu s-a ales cu o durere de cap ca Maşa, de la lovitura dată în zid, nici cu degerături ca Daşa, din cauza şezutului în zăpadă. Era singura în stare să se gândească la ceea ce ar fi de făcut în situaţia dată. Câte soluţii ai putea să găseşti pentru această problemă? 1.         Să aştepţi până ce soarele va topi zăpada. 2.         Să sapi o groapă pe sub perete. 3.         Să sapi o gaură prin perefe. 4.         Să te caţeri de cealaltă parte a peretelui. 5.         Să încerci să ocoleşti peretele. 6.         Să cauţi alune altundeva. 7.         Să te întorci acasă să verifici dacă nu au mai rămas ceva resturi de mâncare pe acolo. 8.         Să te muţi în regiuni mai însorite, fără zăpadă. 9.         Să faci un foc pentru a topi" peretele de zăpadă. 10.       Să începi să mănânci zăpadă. 11.       Să adormi la loc, ca să vezi dacă nu cumva totul e doar un vis. 12.       Să chemi alte veveriţe să te ajute să sapi o gaură în perete. Atunci Saşa le vorbi Maşei şi Daşei: „Continuând în felul ăsta, nu faceţi decât să înrăutăţiţi situaţia! Nu vedeţi că furia sau supărarea vă împiedică să găsiţi o soluţie la problemă?! Terminaţi şi ajutaţi-mă la săpat!". Aşadar, Maşa nu a mai lovit peretele şi Daşa s-a oprit din plâns şi cu toate au început să sape în zidul de zăpadă. În timp ce săpau, chiţcăiau un cântec de lucru de-al veveriţelor şi aproape că începea să le facă plăcere munca aceasta. Maşa uită de furia ei, Daşa uită de supărare şi Saşa rămase cu mintea trează şi gata de a gasi soluţia cea mai potrivită. Nu peste mult timp, erau deja de cealaltă parte a peretelui, îmbulzindu-se spre copacul unde ascunseseră alunele. „Poate că totuşi nu vom muri de foame astăzi", spuse Daşa. „Da, dar sper să învăţaţi o lecţie din întâmplarea asta", zise la randul ei Saşa. „Pentru veveriţe furioase, sau care se supără, nici alune mari, frumoase, nu se mai scutură! Aşa că, de vreţi sa primiti mâncare, staţi calme şi fiţi raţionale"

Importanta cunoasterii modului de a ne rezolva propriile probleme

Ce faceţi în momentul în care vă daţi seama că a apărut o problemă? Aveţi o metodă proprie sau un procedeu pentru a o rezolva? Vă enervaţi imediat şi începeţi să strigaţi? Sau vă întristaţi şi începeţi să plângeţi?

Majoritatea adulţilor nu au fost niciodată învăţaţi cum să se confrunte cu problemele pe care le întâlneau în copilărie şî cum să şi le rezolve. Ei ajung la maturitate neştiind cum să îşi abordeze eficient problemele sau cum să se descurce şi să le depăşească. Terapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală a fost conceputa de Albert Ellis pentru a-i ajuta pe oameni să îşi rezolve mai eficient problemele emoţionale şi să se descurce mai bine şi cu problemele lor practice. Părinţii care învaţă să îşi rezolve problemele de natură emoţională în modul prezentat în cadrul Terapiei Raţional-Emotive şi Comportamentale vor fi mai bine pregătiţi pentru a-şi rezolva propriile conflicte, cât şi pe cele cu copiii lor şi vor fi capabili să le sugereze acestora modalităţi mai bune de a-şi rezolva problemele.

Doamna Georgiana are o problemă practică: cum să îl înveţe pe băiatul ei de doi ani să stea pe toaletă, dacă el refuză acest lucru? Dacă îl forţează să stea pe toaletă, acesta ţipă, strigă şi o loveşte. Doamna Georgiana are şi o problemă emoţională din cauza incapacităţii de a îl învăţa pe fiul ei acest lucru: e furioasă pe el pentru că e un copil atât de „dificil" şi pe ea însăşi pentru că nu e o mamă mai bună.

Credeţi că furia doamnei Georgiana o ajută în vreun fel în efortul de a-şi rezolva problema practică cu fiul ei?

Doamna Silvia are şi ea o problemă practicâ cum să o facă pe fiica ei de 16 ani să ajungă acasă la timp sâmbătă seara? Când fiica ei se întoarce târziu acasă, doamna Silvia este nemulţumită, dar nu se înfurie. Ea îi spune acesteia calm, dar cu fermitate, că nu va mai avea voie să iasă sâmbăta următoare. Fiica ei va trebui să îşi câştige privilegiul de a ieşi sâmbăta, venind acasă la timp.

Credeţi că faptul că nu se enervează o ajută pe doamna Silvia să rezolve problema practică pe care o are cu fiica ei?

Diferenta dintre problemele emotionale si problemele practice

Distincţia dintre problemele emoţionale şi cele practice este una esenţială. Una dintre ideile centrale ale Terapiei Raţional-Emotive şi Comportamentale este aceea că persoanele sunt afectate la nivel emoţional de credinţele şi atitudinile lor despre ei înşişi, despre ceilalţi şi despre viaţă în general.

În termenii  Terapiei Raţional-Emotive şi Comportamentale, problemele emoţionale rezultă din sentimente care afectează sinele şi scopurile individului, cum ar fi furia, deprimarea şi vinovăţia. Aceste sentimente constituie o problemă, deoarece atunci când oamenii le trăiesc, este puţin probabil ca ei să gândească clar şi productiv sau să se comporte într-un mod benefic. Problemele practice sunt situaţii reale pe care doriţi să le modificaţi sau să le rezolvaţi cumva. Este posibil ca pe lângă problema practică cu care vă confruntaţi să aveţi sau nu şi o problemă emoţională adiacentă.

Este aproape imposibil să vă rezolvaţi problemele practice atunci când sunteţi tensionat la nivel emoţional, deoarece sentimentele neproductive generate de gândurile dvs. iraţionale interferează cu încercările de a vă rezolva logic problemele. Acest capitol vă va învăţa deprinderi de a rezolva problemele, cu scopul de a vă modifica sentimentele nepotrivite în sentimente mai adecvate. Astfel, veţi fi capabil să vă rezolvaţi problemele practice mai eficient.

ABC-ul Terapiei Rational-Emotive si Comportamentale: intelegerea problemelor emotionale

Lecturând poveştile din prima parte a acestei cărţi, sesizăm că nu oamenii sau

problemele sunt cele care ne supără. Ne supărăm noi înşine prin gândurile şi credinţele noastre autodistructive despre ceilalţi şi despre situaţii. Terapia Raţional-Emotivă şi Comportamentală oferă un model simplu de tip ABC pentru a înţelege mai uşor aceste idei.

„A"-ul denotă evenimentul sau situaţia declanşatoare. „B"-ul se referă la gândurile sau credinţele persoanei legate de situaţie, iar „C"-ul desemnează consecinţele emoţionale care rezultă de aici. Când ceva se întâmplă la nivelul A şi există o consecinţă la nivelul C, nu situaţia A e cea care creează acest C; ceea ce vă spuneţi dvs. înşivă la nivelul B va determina sentimentele de la nivelul C.

Ideea este următoarea:

• A  - se întâmplă ceva,
• B  - gândiţi şi vă spuneţi ceva despre ceea ce s-a întâmplat; evaluaţi situaţia A,
• C  -  simţiţi ceva.

Domnul Ştefan tocmai s-a întors de la muncă. Merge în bucătărie să înceapă să pregătească cina şi îşi dă seama că copiii au lăsat totul într-o dezordine de nedescris. Vasele murdare sunt răspândite pe toată masa, firimiturile la fel şi doua cutii goale de prăjitură se află pe podea. Aşadar, domnul Ştefan se simte furios.

Conform modelului ABC, situaţia se prezintă astfel:

A -  Vede bucătăria dezordonată.

B -  „Copiii ar fi trebuit să o cureţe."

       „Nu suport ca în bucătărie să fie aşa o dezordine."

       „Este groaznic că nici până acum copiii nu au învăţat să se poarte mai responsabil."

C -  Furie

Doamna Elvira îşi aşteaptă fiul, care trebuia să se întoarcă acasă la ora zece seara. Acum este miezul nopţii, şi mama devine din ce în ce mai speriată că i s-a întâmplat ceva îngrozitor.

Modelul ABC aplicat în cazul doamnei Elvira este următorul:

A - Fiul ei întârzie deja de două ore.

B - „Trebuie să i se fi întâmplat ceva groaznic."

      „Ar fi groaznic să fi avut un accident."

      „Nu aş putea suporta să fie rănit sau, mai rău, să fi murit."

      „Când fiul meu întârzie trebuie să mă îngrijorez şi să mă supăr."

C - Frică, anxietate.

Fiica de 8 ani a domnului Valer, care s-a jucat pe-afară toată după-amiaza, intră fugind în sufragerie, lăsând o dâră de urme de noroi pe covorul deschis la culoare. Domnul Valer vede mizeria, o prinde pe fată de braţ, îi trage o palmă şi ţipă la ea că e un copil rău. Ea începe să plângă şi domnul Valer începe să se simtă vinovat.

Modelul ABC în acest caz ar fi urmăloruî:   

A - D-l Valer strigă la fiica lui şi îi trage o palmă. Ea plânge.

B - „Nu ar fi trebuit să o lovesc."

      „Sunt un tată îngrozitor pentru că am lovit-o."

      „Nu mă va ierta niciodată."

      „Am distrus relaţia dintre noi."

C - Vinovăţie.

După cum sugerează aceste exemple, lucrurile pe care părinţii şi le-au spus la B au creat sentimentele supărătoare, neproductive de la C. Gândurile lor sunt iraţionale, adică convingeri ilogice care conduc la sentimente nepotrivite.

Caracteristici ale gândurilor:

Raţionale

• Derivă din realitate,
• Sunt susţinute de dovezi reale.
• Vă ajută să obţineţi ceea ce doriţi.    
• Conduc la sentimente adecvate chiar şi în situaţii neplăcute (iritare, nu furie; regret, nu vinovăţie; preocupare, nu anxietate; tristeţe, nu depresie),
• Exprimă preferinţe sau dorinţe.

Iraţionale

• Nu derivă din realitate,
• Nu sunt susţinute de dovezi reale,
• Nu vă ajută să obţineţi ceea ce doriţi.
• Conduc la sentimente inadecvate (furie, vinovăţie, anxietate, depresie),
• Sunt exagerări extreme ale unei situaţii (în termeni de „groaznic", „teribil").
• Sunt solicitări imperative faţă de sine, de ceilalţi, de viaţă, („trebuie!", „e neapărat necesar!", „mi se cuvine!").

Oare ce s-ar întâmpla dacă în exemplele anterioare, gândurile iraţionale de la B ar fi transformate în gânduri raţionale? Evenimentul de la momentul A ar rămâne acelaşi, dar la nivelul C ar apărea modifidări, iar modelele ABC ale situaţiilor descrise anterior ar arăta astfel:

A - D-l Ştefan vede bucătăria în dezordine.

B - „Mi-aş fi dorit să găsesc curăţenie."

      „Nu-mi place să găsesc bucătăria în dezordine."

      „Ce păcat că nici până acum copiii riu au învăţat să se comporte mai responsabil."

 C - iritare, nemulţumire.

A - Fiul doamnei Elvira întârzie deja de două ore.

B - „Sper că nu i s-a întâmplat nimic grav."

      „Ar fi foarte neplăcut să i se fi întâmplat vreun accident, dar cred că aş face faţă situaţiei."

      „Să stau aici şi să mă îngrijorez nu mă ajută la nimic şi nu schimbă situaţia, aşa că mai bine miaş umple timpul făcând altceva."

C - Preocupare, îngrijorare.

A - Domnul Valer strigă la fiica lui şi îi trage o palmă. Ea plânge.

B - „Păcat că mi-am pierdut controlul şi am lovit-o. Ar fi fost mai bine dacă nu aş fi făcut-o."

      „Probabil că nu prea mă place pe moment, dar o sa-i treacă."

C - Regret.

După cum aţi observat, sentimentele nepotrivite devin potrivite doar în momentul în care gândurile iraţionale se transformă în gânduri raţionale. Cum ne putem educa pentru a gândi mai raţional? Cum putem învăţa să transformăm gândurile iraţionale în gânduri raţionale? în primul rând, e nevoie să ne identificăm gândurile iraţionale şi apoi să le punem sub semnul întrebării, să le disputăm şi să le combatem până vom crede cu adevărat în alternativele raţionale.

Rezolvarea neplacerilor de la nivel emotional prin „provocarea” si „disputarea ” gandurilor irationale

Gândurile iraţionale sunt de obicei fie solicitări absolutiste, fie exagerări la extrem ale realităţii;

Exemple de gânduri iraţionale frecvent întâlnite în cazul părinţilor sunt:

• „Trebuie să obţin dragostea şi aprobarea permanentă a copiilor mei."
• „Trebuie să mă port întotdeauna într-un mod competent, eficient şi perfect corect cu copiii mei."
• „Copiii mei trebuie să se comporte întotdeauna aşa cum cred eu că e cazul."
• „Copiii mei mă fac să mă simt furios, stresat şi deprimat."
• „Este groaznic când copiii mei nu se comportă perfect." 
• „Eu sunt cel vinovat şi ar trebui să mă simt îngrozitor în cazul în care copiii mei vor deveni altfel decât sper eu să devină."
• „A fi părinte nu ar trebui să fie prea greu."

Aţi putea adăuga şi alte gânduri iraţionale proprii ia această listă? înţelegeţi ce anume face ca aceste gânduri să fie iraţionale?

Punând sub semnul întrebării şi disputând fiecare credinţă iraţională, puteţi să va convingeti sa renuntati la ea si sa o inlocuiti cu o convingere rationala.

Va sugerăm în continuare câteva întrebări utile pe care puteţi să le folosiţi pentru a vă disputa unele dintre propriile dvs. gânduri iraţionale:

1. Se bazează această convingere a mea pe fapte, pe opinii, pe inferenţe sau pe presupuneri? Care este dovada că lucrurile stau chiar aşa?
2. De ce nu ar fi lucrurile aşa cum sunt? Unde scrie că trebuie să obţin întotdeauna ceea ce îmi doresc?
3. Este chiar atât de îngrozitor? Nu ar putea fi mai rău decât atât? E adevărat că nu pot tolera aşa ceva?
4. Cum se poate ca aşa ceva să mă facă mai lipsit de valoare ca om? Am vreo dovadă cum ca acest lucru mă face iipsit de valoare?
5. Modul în care gândesc mă ajută oare să obţin ceea ce îmi doresc? îmi este folositor?

Să urmărim, un mod de a disputa o credinţă iraţională:

1. Întrebare: „Trebuie într-adevăr să obţin dragostea şi aprobarea permanentă a copiilor mei pentru a supravieţui?"

Răspuns: „Nu,  nu e adevărat, pot trăi şi fără acest lucru, deşi mi-ar plăcea mult să îl am."

2. Întrebare: „Există vreo lege a universului care să spună că trebuie să am permanent parte de dragostea şi aprobarea lor?"

Răspuns: „Nu, nu găsesc niciunde vreo dovadă că ar exista o astfel de regulă."

3. Întrebare: „Trebuie să obţin întotdeauna ceea ce îmi doresc?"

Răspuns: „Nu. Chiar îmi doresc ca lucrurile să meargă după cum mi-ar plăcea mie, dar asta nu înseamnă că aşa şi trebuie să se întâmple."

4. Întrebare: „Este chiar atât de îngrozitor dacă nu mă iubesc copiii mei?"

Răspuns: „Nu, <îngrozitor> e o exagerare. Nu mi-ar plăcea, dar aş supravieţui."

5. Întrebare: „Faptul de a nu fi tocmai pe placul copiilor mei e oare cel mai rău lucru la care m-aş putea gândi? Ce mi-ar părea şi mai groaznic?"

Răspuns: „Ar fi şi mai groaznic dacă ar fi morţi, sau dacă nu s-ar fi născut niciodată."

6. Întrebare: „De ce anume faptul că fiii mei nu mă plac atât de mult m-ar face o persoană mai lipsită de valoare?"

Răspuns: „Nu m-ar face mai lipsit de valoare, după cum nici dragostea lor nu m-ar face mai valoros. Din moment ce fac atât lucruri bune cât şi rele şi am atât trăsături bune, cât şi negative, nu sunt nici plin de valoare şi nici total lipsit de aceasta: sunt pur şi simplu EU şi nici o etichetă nu m-ar caracteriza în întregime."            ,                      

7. Întrebare: A gândi în acest mod mă ajută oare să obţin ceea ce îmi doresc? Îmi este folositor să gândesc astfel?"

Răspuns: „Nu numai că nu mă ajută să obţin ceea ce îmi doresc, dar îmi este chiar dăunător, pentru că mă face să mă simt deprimat şi furios când copiii mă resping."

Ca rezultat al „disputării", credinţa iraţională va fi probabil înlocuită de următoarea credinţă raţională: „Aş prefera să fiu tot timpul iubit şi agreat de copiii mei şi e păcat dacă nu se întâmplă întotdeauna aşa, dar pot suporta dezaprobarea lor." O astfel de disputare categorică este esenţială pentru a vă convinge cu adevărat să renunţaţi la o credinţă iraţională.

O altă tehnică utilă poate fi Imageria Raţional-Emotivă.

Cum funcţionează ea? În primul rând, gândiţi-vă la o situaţie în care este extrem de probabil să apară un sentiment inadecvat, precum furia. De exemplu, imagînaţi-vă că vă aflaţi în toiul unei certe serioase cu copiii: simţiţi cum treptat vă creşte furia. Când vă simţiţi suficient de furios, încercaţi să schimbaţi furia în iritare sau enervare. În acelaşi timp, înlocuiţi ideea iraţională conform căreia copiii nu ar trebui să fie deranjanţi sau gălăgioşi cu gândul raţional că aţi prefera să nu fie atât de iritanţi, dar că nu trebuie să fie chiar aşa doar pentru că dvs. doriţi acest lucru. Imageria Raţional-Emotivă este o bună modalitate de a vă obişnui să schimbaţi modul în care vă simţiţi, prin modificarea felului în care gândiţi.

Alte tehnici utile pentru a exersa modificarea credinţelor iraţionale în gânduri raţionale sunt următoarele:

1.                  De fiecare dată când aveţi un sentiment mai puţin plăcut, încercaţi să vă daţi seama care este convingerea care creează acel sentiment. Este ea raţională sau iraţională? In cazul în care convingerea este raţională, iar sentimentul este corespunzător, încercaţi să vedeţi dacă puteţi modifica cumva situaţia. Dacă nu puteţi, încercaţi să o acceptaţi. Când convingerea este una iraţională, provocaţi-o şi disputaţi-o până renunţaţi cu adevărat la ea şi o înlocuiţi cu o credinţă raţională.

2.                  Acceptaţi-vă pe dvs. înşivă, indiferent de sentimentele din momentul respectiv. A vă blama sau a vă înfuria pe dvs. înşivă din cauza unui sentiment va face mai dificilă adaptarea adecvată la situaţie.

3.                  Renunţaţi la gândirea în termeni de catastrofă şi la a pretinde imperativ diferite lucruri, acestea sunt cele două forme principale de gândire iraţională.

4.                  Acceptaţi răspunderea pentru sentimentele pe care le aveţi şi nu îi mai învinovăţiţi pe ceilalţi pentru modul în care vă simţiţi.

5.                  Nu vă plângeţi prea mult de o situaţie care nu vă convine - a vă plânge de situaţie face ca aceasta să pară şi mai dificilă.

6.                  Faceţi-vă o listă cu propriile gânduri iraţionale şi disputaţi-le.

7.                  Puneţi-vă la vedere mesaje sau bileţele care să vă reamintească: „Gândiţi raţional!"

8.                  Oferiţi-vă o recompensă ori de câte ori reuşiţi să transformaţi un sentiment nepotrivit într-unul adecvat.

9.                  Nu evitaţi orice situaţie în care vă simţiţi supărat. Consideraţi-le oportunităţi de a încerca să gândiţi mai raţional şi să modificaţi sentimentele iraţionale în alternativele lor raţionale.

10.              Nu uitaţi că a învăţa să gândiţi în mod raţional necesită timp. Nu vă blamaţi, nici nu vă descurajaţi dacă nu reuşiţi de la început.

11.              Amintiţi-vă că a gândi raţional este o abilitate care necesită antrenament.

12.              lată o metodă pentru a trece de la nivelul emoţional la aspectele practice ale problemei:

a)      Formulaţi problema cât de clar şi de concret posibil.

b)      Gânditi-vă la cât mai multe soluţii şi alternative posibile, fără a le evalua sau a le comenta în vreun fel: cu cât mai multe variante, cu atât mai bine.

c)      Examinaţi fiecare dintre soluţii şi căutaţi consecinţele pozitive şi cele negative ale fiecăreia.

d)     Alegeţi o soluţie sau o combinaţie de soluţii şi încercaţi-le.

e)      Nu vă blamaţi dacă soluţia nu funcţionează aşa cum aţi gândit; încercaţi altă variantă.

f)       Dacă nimic nu funcţionează, acceptaţi problema şi focalizaţi-vă energiile şi gândurile pe altceva.

13.              Apreciaţi consecinţele pozitive şi beneficiile gândirii raţionale astfel: gândirea rationala ofera un control mai adecvat asupra sentimentelor, mai mult timp şi energie pentru a face ceea ce doriţi, o capacitate sporită de a gândi mai clar şi de a vă rezolva problemele practice.

14.              învăţaţi-vă şi copiii să rezolve problemei în mod raţional.

Cum sa va ajutati copiii sa faca fata problemelor pe care le intalnesc

Adesea şi copiii se supără şi îşi creează probleme emoţionale, de aceea şi ei pot beneficia de pe urma utilizării unor strategii raţionale de abordare a situaţiilor dificile. În timp ce vă rezolvaţi propriile neplăceri emoţionale, puteţi să le arătaţi şi copiilor cum să şi le rezolve pe ale lor.

Următoarele sugestii vă vor fi de folos în acest sens:

1.      Oferiţi-vă ca model de sentimente adecvate şi strategii de adaptare pentru copilul dvs. Copiii vor învăţa multe observând şi imitând răspunsurile pe care le vor vedea la dvs.

2.      Exprimaţi-vă sentimentele faţă de copii, astfel încât ei să le identifice cu mai mare acurateţe şi să fie capabili să îşi numească sentimentele proprii şi pe cele ale celorlalţi.

3.      Nu vă învinovăţiţi copiii pentru modul în care vă simţiţi. De exemplu, în loc să le spuneţi: „Mă enervezi" sau „Mă sperii când faci lucrul ăsta", spuneţi: „Mă enervez" sau „Mă sperie când te văd făcând lucrul ăsta."

4.      Împărtăşiţi-vă gândurile cu copiii, arătându-le modul în care acestea vă creează anumite sentimente. De exemplu, daca vă simţiţi furios i-aţi putea spune: „Simt că devin furios pentru că îmi spun că nu ar trebui să faci acest lucru. Probabil că ar fi mai bine să îmi spun ca mi-aş dori să nu faci acest lucru."

5.      Ajutaţi-vă copilul să înveţe cum îşi creează sentimentele, întrebându-l ce gândeşte în momentul în care îşi exprimă un sentiment.

6.      Acceptaţi-vă copiii indiferent de ce fel de sentimente ar exprima ei, astfel încât ei înşişi să îşi accepte cu mai multă uşurinţă propriile sentimente.

7.      Indicaţi-le faptul că a pretinde imperativ ceva este un lucru auto-distructiv.

8.      Ajutaţi-i să înveţe să evalueze realitatea cu mai multă precizie, atrăgându-le atenţia în momentul în care exagerează sau gândesc în temeni de catastrofă.

9.      Recompensaţi-i pentru momentele în care reacţionează cu sentimente adecvate.

10.  Ajutaţi-i să suprapună modelul ABC din Terapia Raţîonal-Emotivă şi Comportamentală peste situaţia reală şi să folosească acest sistem pentru a-şi descifra sentimentele.

11.  Oferiţi-le copiilor exemple de afirmaţii şî gânduri raţionale, mai degrabă decât să vă aşteptaţi ca aceştia să le descopere singuri. De exemplu, aţi putea sugera unui copil care se teme de întuneric să îşi spună: „Nu am de ce să mă tem de întuneric: nimic nu îmi va face rău. Singura diferenţă dintre lumină şi întuneric este că nu pot vedea la fel de bine pe întuneric."

12.  Sugeraţi-le că a gândi raţional este ca şi cum ar „face muşchi la nivelul emoţiilor".

13.  Învăţaţi-vă copiii să utilizeze tehnicile de Imagerie Raţional-Emotivă.

14.  Aduceţi-le aminte că toate fiinţele umane fac greşeli şi că e neplăcut, dar nu „groaznic", „oribil" sau „teribil", dacă se întâmplă aşa ceva.

15.  Ignoraţi copiii atunci când se vaietă: dacă în acest mod capătă atenţia dvs.,  probabilitatea ca acest lucru să se întâmple şi în viitor va creşte.

16.  Identificaţi pentru ei exemple de gândire iraţională în emisiuni TV, cântece cunoscute şi în filme. Încurajaţi-vă copiii să devină „detectivi raţionali" şi să caute exemple de gândire raţională şi iraţională în jurul lor.

17.  Citiţi-le poveşti raţionale.

18.  Nu vă aşteptaţi ca întotdeauna copiii dvs. să se comporte raţional. Acceptaţi-i chiar când nu fac acest lucru. Nu este nevoie să le aprobaţi comportamentul ca să îi acceptaţi în calitate de fiinţe umane.

19.  Învăţaţi-vă copiii strategii de rezolvare a problemelor practice, pentru ca ei să fie capabili să le rezolve şi pe acestea alături de cele emoţionale.

Prelucrare din cartea “Poveşti raţionale pentru copii” de Virginia Waters, 

tradusa şi adaptata în limba română de: Daniel David, Adrian Opre, Laura Petra;

publicata de Deac Corina, psiholog cu drept de liberă practică, specialist * autonom

Rugăciunea Alchimiei Emoţionale

Rugăciunea Alchimiei Emoţionale

       

Trinitate Sfântă care eşti de nedespărţit, ajută-mă să pătrund în abisul nelimitat al Focului Etern căci numai în acel foc natura muritoare a omului poate fi schimbată în praf iar corpul nou va străluci.

        Topeşte-mă şi transformă-mă în Focul Tău Sfânt astfel încât Apele divine să mă scoată din întuneric şi să mă ajute să mă nasc din nou.

        Ajută-mă să mă ridic din cenuşă şi să mă transform într-un corp spiritual pur, care are culorile curcubeului, astfel încât natura mea să fie mântuită şi purificată ca şi Elementele care se află în faţa mea.

        Difuzează-mă în Apele Vieţii ca şi cum aş face parte din corpul lui Solomon. Aici Focul Dragostei Tale va primi combustibil nou şi nu va putea fi atins de nimeni.

        Cu ajutorul acestui Foc Divin voi deveni în cele din urmă demn să intru în rândul celor virtuoşi.

        Ajută-mă să fiu sigilat cu Lumina noii Lumi şi să obţin Nemurirea şi Gloria.

        Amin.

Filosofii Raţionale Profunde (REBT)

Filosofii Raţionale Profunde (REBT)

(acestea sunt propuneri pentru a fi experimentate şi pentru a vedea dacă vreuna se potriveşte în cazul dumneavoastră.)

• REBT = Terapia Raţional Emotivă şi Comportamentală 

Libertatea de alegere şi puterea voinţei

Am puţină libertate de alegere asupra lucrurilor pe care le moştenesc şi asupra multor lucruri care mi se întâmplă pe parcursul vieţii mele.

Îi pot influenţa, dar foarte rar controla pe ceilalţi. Dar pot, cu efort şi practică, să îmi controlez, în mare măsură, propriile mele gânduri, emoţii, şi comportamente, şi în consecinţă să îmi controlez propriul meu destin emoţional.

Pot să decid de unul singur care sunt scopurile şi obiectivele mele, pot să dau sens vieţii mele, pot să realizez mult din ceea ce îmi doresc şi să evit mult din ceea ce nu îmi doresc.

Pentru a mă schimba şi controla am nevoie de voinţă dar şi de puterea voinţei.

Puterea voinţei constă în

(1) a decide să fac ceva (sau să nu fac ceva);

(2) să mă conving să fac acel lucru;

(3) să dobândesc cunoştinţele adecvate pentru a şti cum să fac acel lucru;

(4) să procedez, să acţionez  în conformitate cu determinarea şi cunoştinţele pe care le am;

(5) să continui să decid, să mă conving, să dobândesc cunoştinţe adecvate, şi – în special – să acţionez.

Fără acţiune, nu există nici puterea voinţei.

Gândirea flexibilă

Pot să îmi controlez şi să îmi stabilesc o limită pentru tulburările mele emoţionale şi comportamentale – în special pentru stările mele severe de anxietate, depresie, furie, lipsă de valoare, şi autocompătimire – gândind în termeni de preferinţe şi dorinţe, inclusiv preferinţe şi dorinţe puternice, în locul cerinţelor absolutiste – în special în locul lui trebuuie, este necesar, se impune, este inacceptabil.

Ar fi bine să iau multe lucruri în serios, dar nu foarte serios, şi să îmi planific multe proiecte importante, dar nu sacre.

Pot să trăiesc în mod plăcut fără a avea nevoie de siguranţă şi perfecţionism.

Îmi voi supraveghea tendinţele de suprageneralizare, de etichetare neglijentă, şi stereotipii şi mă voi lupta pentru a avea vederi largi şi pentru a avea mai puţine idei preconcepute.

Acceptarea de sine necondiţionată

Mă voi accepta întotdeauna ca fiinţă imperfectă, care va face multe erori şi greşeli.

Îmi voi alege, în special, scopurile şi obiectivele, şi îmi voi aprecia şi evalua gândurile, emoţiile şi comportamentele ca fiind „bune” doar atunci când ele ajută, şi ca şi „rele” doar atunci când îmi sabotează scopurile individuale şi sociale.

Nu mă voi mai evalua în mod global pe mine, persoana mea sau fiinţa mea.

Dobândind acceptare de sine necondiţionată, voi încerca întotdeauna, indiferent dacă îndeplinesc sau nu corect lucrurile, indiferent dacă sunt sau nu aprobat de către ceilalţi, să realizez mai bine lucrurile şi să mă înţeleg bine cu oamenii – nu pentru a-mi dovedi valoarea pe care o am ca şi persoană ci pentru a-mi spori eficienţa şi starea de bine.

Acceptarea necondiţionată a celorlalţi

Îi voi accepta pe ceilalţi oameni în mod necondiţionat, chiar şi atunci când nu îmi convine ce comportamente sau alte lucruri fac ei sau eu.

Îi voi accepta ca oameni care sunt predispuşi la greşeli şi nu îi voi critica niciodată ca şi persoane.

Voi accepta păcătoşii, dar nu şi păcatul, regulă pe care o voi aplica şi în cazul meu.

Voi încerca să-i ajut pe oameni să îşi schimbe comportamentele neadecvate, iar dacă nu vor face acest lucru voi sta la distanţă de ei; nu voi insista asupra faptului că ei trebuie cu necesitate să se schimbe, şi nu voi fi răzbunător sau neiertător dacă ei nu se schimbă.

Voi încerca să îi ajut pe oameni să se comporte în mod corect şi imparţial, dar nu îi voi acuza pentru faptul că ei nu sunt atât de corecţi precum ar trebui să fie.

Toleranţa crescută la frustrare

Voi accepta faptul că viaţa unui om este plină de o mulţime de probleme, dificultăţi, accidente, şi nedreptăţi, şi că ele vor continua să existe.

Voi face tot posibilul să schimb ceea ce pot schimba în legătură cu aceste probleme, să accept (nu să îmi placă!) ceea ce nu pot schimba, şi să am înţelepciunea de a face diferenţa dintre cele două.

Anti-catastrofarea

Nu voi defini acele lucruri foarte rele care se vor întâmpla în viaţa mea ca fiind groaznice, oribile şi catastrofale.

Atunci când pretind că ceva este îngrozitor, aş putea să corectez acest lucru şi să îl percep ca fiind foarte rău sau să îl percep ca fiind chiar şi catastrofic – aşa cum sunt cutremurele grave şi războaiele devastatoare. Dar catastrofând, mă plâng nu doar de condiţiile neprielnice, dar mă şi gândesc că ele sunt atât de rele încât ele nu ar trebui în nici un caz să existe, şi mă mai gândesc că ele sunt complet dezastruoase şi atât de grave încât nimic pe lume nu mai există să fie atât de grav. Toate acestea sunt nişte exagerări, care nu mă vor ajuta să fac faţă evenimentelor nefericite. Aşa că ar fi bine să nu mă mai plâng atâta şi să încerc să înfrunt mai bine adversităţile, chiar şi pe cele mai rele dintre acestea.

În mod asemănător, atunci când susţin că nu pot suporta adversităţile, insinuez fie faptul că voi muri din cauza lor fie că nu voi fi capabil să fiu fericit deloc din cauza lor. Dar, nu voi muri şi tot voi găsi ceva de care să mă bucur.

Dacă nu voi mai continua să catastrofez, să mă mai plâng, şi să susţin că nu-pot-suporta-acest-lucru, voi reuşi să nu îmi accentuez frustrările mai mult decât sunt în realitate, îmi voi creşte toleranţa la frustrare, şi voi putea face faţă, într-un mod mai eficient, evenimentelor activatoare care au loc în viaţa mea.

Acceptarea provocării unei vulnerabilităţi scăzute la tulburări

Deoarece sunt conştient de propriile mele limite şi imperfecţiuni, deoarece ştiu că şi alţi oameni sunt pe departe de a fi perfecţi, şi deoarece viaţa este plină de pericole şi accidente, nu voi fi niciodată complet netulburat sau invulnerabil la tulburări.

Chiar şi atunci când îmi voi da toată silinţa să mă descurc bine în faţa adversităţilor, se va întâmpla ca uneori să recurg la strategii mai puţin adaptative şi să mă las afectat în mod inutil.

Aşadar, aceasta este provocarea mea cea mai mare – să lucrez mereu pentru a-mi stabili şi a-mi menţine Filosofiile Raţionale Profunde cum sunt acestea, să le folosesc şi să le corectez, fără nici o reţinere, ori de câte ori mă înfrunt cu o adversitate – sau ori de câte ori o cauzez eu. Indiferent care din cele două!

Nu contează ce se întâmplă. Nu contează dacă oamenii şi întâmplările mă necăjesc. Nu contează dacă îmbătrânesc şi voi suferi şi mai tare de pe urma bolilor şi a durerilor fizice. Nu contează dacă voi suferi pierderi şi necazuri. Orice s-ar întâmpla, sunt în continuare, creatorul şi conducătorul destinului meu emoţional.

Corpul meu poate să fie în dureri, dar chiar şi aşa, tot nu voi lăsa să îmi influenţeze întreaga viaţă.

În ciuda furtunilor pe care mi le oferă viaţa, voi căuta şi voi găsi un adăpost cât se poate de bun. Dar, chiar şi când nu voi putea face, întotdeauna, acest lucru, voi refuza să mă dau bătut, şi să încep să mă plâng şi să smiorcăi.

Scopul meu este de a trăi şi de a simţi că trăiesc. Aceasta este singura viaţă, pe care sunt sigur că o am. Mă simt foarte bucuros că sunt în viaţă.

Sunt hotărât să rămân în viaţă şi să găsesc anumite modalităţi de a fi fericit. Indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent ce s-ar întâmpla! Aceasta este cea mai mare provocare pe care o pot avea. O accept cu desăvârşire şi plin de entuziasm!

din GHID PENTRU O VIATA RATIONALA

de Albert Ellis si Robert A. Harper

Cuvintele ne vor judeca

Mareste imaginea.

Suntem gandurile, cuvintele si faptele noastre. Precum ne sunt gandurile, asa ne sunt cuvintele, iar precum ne sunt cuvintele, asa ne sunt faptele. Aceste trei moduri de existenta ne intocmesc viata de acum si pe cea vesnica. Precum gandim, vorbim si ne miscam, asa vom trai vesnic.

Cuvintele sunt puteri libere

Cuvintele sunt manifestari in afara ale sufletului nostru, asupra caruia Dumnezeu a suflat "suflare de viata". Odata rostite, cuvintele capata o libertate proprie pe care nu o mai putem ingradi. In functie de curatia / necuratia inimii noastre, cuvintele pe care le rostim devin puteri care savarsesc binele sau raul. Aceste puteri libere ne vor insoti toata viata, pana la judecata de apoi, unde ne vor apara sau ne vor judeca.

Toate cuvintele pe care le-am rostit de-a lungul vietii se vor infatisa la judecata cea infricosatoare, unele acuzandu-ne, iar altele aparandu-ne. Nici un cuvant nu va fi trecut cu vederea, precum ne atentioneaza Mantuitorul, zicand: "Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in ziua judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept si din cuvintele tale vei fi osandit" (Luca 12, 36-37). Vai celui care se va vedea atunci incoltit de cuvinte cu iz de moarte, auzite, citite, rostite sau nerostite.

Cuvintele auzite

Cuvintele auzite aduc in noi o putere de viata sau de moarte care ne schimba. Pentru aceasta trebuie sa avem grija ce intra in sufletul nostru pe poarta auzului. Televizorul, radioul, internetul si cuvintele rostite de cei din jurul nostru sunt tot atatea cai prin care se poate strecura in noi neghina vrajmasului, adica acele cuvinte straine si inselatoare care ne pot intuneca mintea.

Vom fi judecati atat dupa cuvintele rele pe care le-am cautat (barfa) sau pe care nu ne-am ferit a le auzi, precum si dupa cuvintele bune pe care le-am auzit si nu le-am asezat in inima noastre. Cele din urma se aseamana semintelor bune care au cazut pe piatra, intre spini sau pe drum si nu au fost lasate sa aduca rod bun.

Cand auzim un cuvant-sfat bun se cuvine sa luam aminte la el, chiar si atunci cand vine de la o persoana patimasa sau care nu ne este pe plac. Sa cercetam cuvantul, iar nu pe omul care il rosteste, caci chiar si prin oamenii cei patimasi sau necrestini ne poate vorbi Dumnezeu.

Cu cat ne vom feri de cuvinte rele, cu atat ne vom deprinde mai usor cu ganduri curate, precum spune Sfantul Talasie Libianul: "Obisnuieste-ti urechea sa auda des cuvinte duhovnicesti si mintea ta se va departa de ganduri necurate."

Cuvintele citite

Cuvintele citite lucreaza in noi ca si cele auzite, fie spre viata, fie spre moarte. Astfel, internetul, cartile, ziarele si reclamele sunt tot atatea cai prin care poate patrunde in noi neghina vrajmasului.

Desi suntem indemnati sa ne comportam precum albina, care ia din toate florile doar ceea ce este bun, nu trebuie sa uitam sfaturile Parintilor cu privire la cartile vatamatoare de suflet. Agatandu-se de cele mai mici ganduri de mandrie sau neatentie, cuvintele vatamatoare pot fi mai tari decat trezvia si discernamantul nostru.

Vom fi judecati, poate chiar mai aspru, de cartile si cuvintele duhovnicesti pe care le-am citit. Pacat mare au aceia care stiu ca pacatuiesc, dar slujesc in continuare pacatului. Cand faptele noastre nu sunt potrivite cu cuvintele adunate, acestea din urma nu fac decat sa ne osandeasca si mai mult la judecata, caci dupa masura cunostintei noastre va fi si masura judecatii.

Faptul ca avem la indemana Sfanta Scriptura si nu o citim sau o citim fara luare aminte ne condamna indoit fiecare pacat, caci cuvintele sfinte care intra in noi si se usuca ne vor sta inainte la judecata. Pentru ca avem cunostinte bune, de nu vor fi roade pe masura, va fi osanda !

Cuvintele rostite

Cele mai multe cuvinte din viata noastra sunt, de departe, cele rostite. Acestea sunt cea mai fidela oglinda a inimii noastre. Omul curat are cuvinte curate, iar omul patimas are cuvinte pline de rautate, caci, precum stim: "Omul bun, din vistieria cea buna a inimii sale, scoate cele bune, pe cand omul rau, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Caci din prisosul inimii graieste gura lui" (Luca 6, 45).

Cuvantul are putere sa tamaduiasca si putere are sa raneasca, atat sufletul, cat si trupul. Cu un cuvant putem sa-l ridicam pe cel de langa noi si tot cu un cuvant putem sa-l intristam si sa-l imbolnavim. Atunci cand vorbim ce nu trebuie sau cum nu trebuie gresim direct fata de Dumnezeu, al carui chip il poarta cel de langa noi.

Fericitul Augustin spune: "Unii oameni isi aleg mancarea cu multa luare-aminte si nu ingaduie sa intre in gura lor anumite alimente, dar ei nu sunt atenti si nu isi aleg cuvintele care ies din gura lor." In acest sens a spus si Iisus, zicand: "Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. (...) Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule" (Matei 15, 11-19).

Ne vor judeca toate cuvintele rostite "in desert", adica acele cuvinte care nu dau viata, ci aduc moarte celui care le aude. Cuvintele "desarte" hranesc pacate de la cele mai mici pana la cele mai mari.

Cuvintele nerostite

Ne vor judeca si cuvintele nerostite, adica toate acele ganduri bune care ar fi trebuit rostite la vremea potrivita. Gandurile bune sunt luminari ale lui Dumnezeu care ne vin atat pentru folosul nostru, cat si pentru folosul celor de langa noi. Cand pastram numai pentru noi un asemenea gand si nu-l spunem si celui de langa noi, care are nevoie de el, ne facem vinovati pentru o parte din pacatul aceluia, care ar fi putut fi evitat.

Nu putem sa-i sfatuim de bine pe cei de langa noi impotriva vointei lor. Dar, atunci cand vedem un om care pare dispus sa primeasca un cuvant bun, suntem datori sa il rostim, urmand indemnului Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Invatati-va si povatuiti-va intre voi, cu toata intelepciunea" (Coloseni 3, 16).

Tacerea si discernamantul

Sfintii Parinti recomanda adesea tacerea, atat ca pe o infranare de la grairea in desert, cat si ca pe o modalitate de cunoastere a propriei persoane si a tainelor lui Dumnezeu. Tacerea este starea ideala pentru a cunoaste si a discerne miscarile inimii noastre. Pentru a nu mai grai in desert si a rascumpara vremea, sa ne rugam lui Dumnezeu astfel: "Pune, Doamne, straja gurii mele si usa de ingradire imprejurul buzelor mele" (Psalmi 140, 3).

In privinta sfaturilor cu care suntem datori fata de cei de langa noi, sa luam aminte la urmatoarele cuvinte: "Cel ce cearta pe batjocoritor isi atrage dispretul, iar cel ce dojeneste pe cel fara de lege isi atrage ocara. Nu certa pe cel batjocoritor, ca sa nu te urasca; dojeneste pe cel intelept, iar el te va iubi. Da sfat celui intelept, iar el se va face si mai intelept; invata pe cel drept, iar el isi va spori stiinta lui" (Pilde 9, 7-9).

Teodor Danalache

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/cuvintele-vor-judeca-140952.html

Mai e posibilă terapia practicată de sfinți?

„Sfinţii, primind de la Dumnezeu un suflet care are minte, raţiune şi simţire au socotit că lucrările acestora se cuvine să le închine nu lor înșiși, ci lui Dumnezeu Care li le-a dat, pentru Care şi din Care sunt toate.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 169)

Sfinții sunt, atât pentru credinciosul ortodox, cât și pentru psihologia ortodoxă, laboratorul viu de cercetare și de aplicare a darului vindecător și sfințitor făcut omului de Dumnezeu în Sfânta Sa Biserică.

Urmând sfinților în Biserică, trăind în Duhul lor și primind rugăciunea lor, putem redescoperi o psihologie care nu numai că nu e vrăjmașă teologiei, ci indispensabilă unei vieți autentice în Hristos. Dumnezeu ne oferă în Revelație nu numai cele despre Sine, atât cât ne este necesar ca să-L cunoaștem și să-I răspundem la iubirea ziditoare, mântuitoare și sfințitoare, ci și cele despre noi, cei iubiți ai Săi, care eram sau suntem încă morți și chemați acum la Înviere.

Urmând sfinților, descoperim o știință despre om, o antropologie, nu doar de o profunzime și eficiență dumnezeiești, ci și de o actualitate uimitoare. Găsim, de exemplu, în cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul, descrieri ale sufletului și ale mișcărilor lui care pot fi folosite de cea mai exigentă psihologie academică ce se sprijină pe ultimele descoperiri ale neuroștiinței. Aceste descoperiri infirmă ipoteza după care conștiința umană e un produs al psihismului uman. Și acesta e un lucru esențial pentru dialogul pe care îl găsesc inevitabil la acest moment între teologie și psihologia ca știință seculară.

Lucrurile se complică sau, mai degrabă se blochează, la nivelul psihoterapiei pentru că psihoterapeutul fără o legătură vie cu Biserica și fără o experiență concretă a vindecării și dezvoltării personale prin lucrarea harului dumnezeiesc, nu are cum să-l ajute pe cel aflat în suferință, oricât de deschis și „creștin” ar fi în convingerile sale. Aici cred că avem nevoie de un alt fel de comunicare.

Un prim pas pe această cale de comunicare este cu siguranță această adunare a psihoterapeuților ortodocși într-o comunitate în sânul Bisericii, ca un mădular viu al ei, dar și în legătură cu instituții științifice și clinice seculare.

Un pas următor, la fel de necesar, cred că este stabilirea unui program de pregătire teologică și duhovnicească unitară a tuturor membrilor asociației noastre în care să fie incluse și următoarele:

- Cunoașterea antropologiei ortodoxe și a modalităților de aplicarea a învățăturilor ei în viața personală și activitatea profesională.

- Cunoașterea modalităților de lucrare a harului în Biserică, prin Sfintele Taine, rugăciune și lucrarea poruncilor și virtuților.

- Cercetarea strategiilor terapeutice folosite de psihoterapiile seculare pentru aflarea perspectivelor lor de deschidere la spiritualitatea ortodoxă.

Revenind la Sfântul Maxim Mărturisitorul, voi sublinia faptul că el ne arată calea vindecării în Biserică şi în Hristos pornind de la o realitate concretă şi anume modul de a fi şi de a trăi al sfinţilor. Sfântul spune: „Sfinţii au străbătut cu măreţie modul adevărat şi lipsit de greşeală al mişcării sufletului, al mişcării după fire a sufletului, în acest veac al ostenelilor”. Mişcarea după fire înseamnă mişcarea puterilor sufletului împreună cu harul necreat dobândit prin Sfintele Taine şi activat prin lucrarea poruncilor şi cultivarea virtuţilor. Astfel ei, sfinții, „au ridicat simţirea pur şi simplu, prin mijlocirea raţiunii la mintea, nous,” care e capabilă de unirea cu Dumnezeu, sau unde se realizează unirea omului cu Dumnezeu după har, pentru vindecarea și îndumnezeirea omului întreg, trup și suflet.

Pornind de la aceasta, noi (ostenitoarele Centrului de Formare și Consiliere), am elaborat câteva strategii terapeutice și de creștere spirituală care, în timp, au dat rezultate pentru care dăm slavă lui Dumnezeu.

Aici aș dori să menționez și să descriu doar o strategie terapeutică destinată omului „sănătos”, după descrierea științei medicale, dar înglodat într-o suferință morală și spirituală pe care o consideră fără ieșire și pe care o întreține printr-un uimitor „meșteșug al nefericirii” moștenit și dobândit printr-o învățare timpurie.

În demersul nostru ne bazăm pe învățătura sfântului Maxim despre mișcările sufletului omenesc și pornim de la credința, specifică Ortodoxiei, că omul care nu este sfânt (îndumnezeit prin har) este bolnav pentru că „Sufletul omului a fost creat ca să-L vadă pe Dumnezeu și să fie luminat de El și, în această lumină, care preface mintea și simțirea prin îndumnezeire, să vadă și celelalte făpturi (Sfântul Atanasie cel Mare, citat de J. Cl. Larchet).

Așa cum am văzut deja în citatul de mai sus, omul, în acest „veac al ostenelilor”, își poate mișca puterile sufletești fie conform firii, cu ajutorul harului lui Dumnezeu oferit în Biserică prin Sfintele Taine, fie împotriva firii, provocându-și chin și boală pentru că se amăgește crezând că binele constă în plăcere și confort.

Conform firii, învață Sfântul Maxim, sufletul are următoarele „trei mișcări adunate într-una”: după minte, după rațiune și după simțire (Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, p. 164).

După minte (nous), „sufletul se mișcă în mod neînțeles în jurul lui Dumnezeu pe Care nu-L cunoaște din cele create, ci având o experiență intensă și simplă a Celui Ce e mai presus de toate cele create”.

După rațiune (logos), sufletul Îl cunoaște pe Cel Necunoscut ca fiind Cauza celor văzute. Prin această mișcare „sufletul își adună prin lucrare ca pe o știință toate rațiunile naturale ale Celui cunoscut numai după Cauză, rațiuni ce acționează asupra sufletului ca niște puteri modelatoare”.

După simțire (aisthesis), mișcarea sufletului e compusă: atingând cele din afară, adună în sine, ca niște simboluri, rațiunile constitutive ale celor văzute devenind astfel, prin trupul său, punte de legătură cu lucrurile, după asemănarea legăturii Logosului divin cu rațiunile Sale.

Dar simțirea se poate mișca după fire, cu harul lui Dumnezeu, numai după ce se purifică mai întâi de poftele egoiste „Căci toată plăcerea pentru cele oprite se naște dintr-o pasiune față de ceva sensibil prin mijlocirea lucrării simțurilor. Fiindcă plăcerea nu este altceva decât o formă a senzației modelate în organul simțului prin vreun lucru sensibil … Căci senzația mișcată de poftă naște plăcerea când atinge lucrul sensibil”. Iar „prin plăcerea mijlocită de trup se imprimă pământescul în suflet” cu toată gama lui de stricăciune și suferință.

Leacul? Desprinderea simțirii de poftele pătimașe și lucrarea virtuților care vor imprima și trupului, și simțirii sale, energia necreată a harului.

Pentru un creștin, singurul pericol care îl mai pândește constă în refuzul acestui dar vindecător al lui Dumnezeu datorită necunoașterii condiției sale tragice și a ignorării traumei originare provocată de căderea protopărinților de la condiția umană dăruită de Dumnezeu prin creație.

Această traumă originară, cu consecințe tragice asupra întregului neam omenesc, constă în despărțirea omului de Dumnezeu și căderea sa într-o existență bolnavă și, într-un sens mai profund, inumană. Inumană pentru că omul este făptura a cărei menire constă în unirea creației cu Creatorul. În acest sens el a fost dăruit prin creație cu o minte capabilă să se unească cu energia necreată a lui Dumnezeu și să transmită harul îndumnezeirii și creației sensibile, începând cu trupul său. Ca urmare a păcatului strămoșesc, mintea omenească a pierdut lumina harului și funcționează prin lucrările sale așa cum o cunoaștem astăzi.

Orice tentativă de vindecare a minții și a sufletului omenesc fără vindecarea acestei traume originare se reduce, în cele mai fericite cazuri, la îngrijiri paleative mai mult sau mai puțin eficiente.

De două mii de ani Biserica Ortodoxă oferă omului suferind vindecarea care constă în reconectarea „energetică” a minții omenești la Dumnezeu și prin ea a întregii sale ființe și a lumii din care și face parte și pe care o și cuprinde prin cunoaștere.

Dumnezeu ne-a dăruit vindecare şi ne-o dăruieşte mereu în Biserica Sa, fără condiţii şi fără discriminări, dar este nevoie de bunăvoinţă şi de trezirea omului.

Harul pe care-l primeşte omul prin Sfintele Taine în Biserică vindecă şi restaurează firea bolnavă, dar nu-l sfinţeşte pe om fără voia sa şi fără împreună lucrarea sa cu Harul. De aceea considerăm că o misiune importantă a unei psihologii ortodoxe constă tocmai în lămurirea omului, într-un limbaj adecvat epocii noastre, cu privire la funcţionarea sufletului său şi la conştientizarea scopului acestui miracol care este omul în primul rând. Apoi tot în sarcina psihologiei ortodoxe intră şi explicarea originii suferinţei umane.

Desigur teologia ne învăţă că păcatul e originea suferinţei, dar unei psihologii ortodoxe îi revine misiunea de a lămuri impactul păcatului asupra sufletului şi a trupului omenesc pentru că teologia de catedră a pierdut dimensiunea psihologică a teologiei harismatice a Sfinţilor isihaști și filocalici. Nu este posibilă mântuirea omului fără trupul şi sufletul său şi nu este posibilă înaintarea pe calea duhovnicească fără o bună cunoaştere a sufletului şi a mişcărilor sale. O alungare, o negare a dimensiunii psihosomatice a omului este egală cu descărnarea lui. Omul care vine, care intră în Biserică, este un om trupesc, viaţa lui este o viaţă sufletească şi acestea două sunt chiar carnea sfântului care se naşte şi crește în Biserică.

Psihologiei nu-i lipseşte decât „întoarcerea Acasă”, primirea Revelaţiei conform căreia omul psihic, omul sufletesc, este mort fără darul lui Dumnezeu, fără lucrarea lui Dumnezeu în el, dar în acelaşi timp el este şi cel ce înviază în Hristos. Mântuitorul nu „face alţi oameni”, ci-i face din nou pe cei ce există, dacă vor! Ca urmare, o psihologie ortodoxă şi psihoterapiile bazate pe ea vor sluji lui Dumnezeu şi semenilor ascultând de porunca Apostolului: „Deşteaptă-te cel ce dormi şi te scoală din morţi şi te va lumina Hristos!” (Efeseni 5,14). Un bun psihoterapeut îl va ajuta pe „cel ce doarme” în patimi şi se zbate în coşmarurile consecinţelor lor să se trezească şi să devină conştient de neputinţa sa şi să-şi dorească vindecarea. Acesta e momentul în care cel suferind va intra în cunoştinţă de cauză în Biserică şi va beneficia de vindecarea care se dăruieşte în ea.

Psihoterapeut ortodox cu adevărat poate să fie numai un ortodox viu, conectat la harul necreat prin Sfintele Taine și lucrător al poruncilor şi al virtuţilor într-o aşezare vie în Biserică printr-un părinte duhovnic îndrumător, slujitor al tainei vindecării și sfințirii omului în Hristos.

În demersul nostru terapeutic, am pornit de la o privire sănătoasă asupra simțirii pentru a nu mai fi condamnată împreună cu păcatul al cărei victimă este, de fapt. Și acest lucru este posibil printr-o „liturghie lăuntrică” de vindecare, de purificare de patimi, în care simţirea, așa cum este în fiecare persoană, în momentul respectiv (și scopul final este să facem din toată viața noastră o liturghie lăuntrică) este adusă ca „jertfă vie” prin raţiunea purificată de rugăciune, minții conectate la Dumnezeu prin atenție trează și iubitoare.

Această „Liturghie”, ca lucrare concretă în terapia pe care-o practicăm, respectă modelul Sfintei Liturghii Euharistice și cuprinde două dimensiuni: liturghia propriu zisă, într-un timp şi un spaţiu anume şi după o anumită rânduială şi o liturghie de „după liturghie” ca prelungire în cotidian a lucrării de conștientizare, asumare și oferire lui Dumnezeu spre vindecare a întregii noastre vieți rănite de păcat și de patimi. „Prescura” acestor liturghii este chiar viața noastră adunată în ceea ce simțim clipă de clipă.

Liturghia lăuntrică propriu-zisă presupune mai întâi o etapă pregătitoare. Aceasta începe cu o aşezare într-un loc liniștit, de preferat în faţa unei icoane, ca în faţa lui Dumnezeu, într-o poziţie în care să împlinim chemarea de la Liturghia Euharistică: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte.” Această chemare se adresează omului întreg: trup - să stăm bine, corect, într-o postură corespunzătoare; suflet - să stăm cu frică, frica de Dumnezeu care însumează în sine iubire, sfială, cutremur chiar; și minte - să luăm aminte, adică să ne amintim de Dumnezeu și să ne ațintim mintea la El.

Apoi, este necesar să conștientizăm că ne-am aşezat în faţa lui Dumnezeu Care ne iubeşte şi pe Care Îl iubim, sau dorim să-L iubim. Să ne spunem și să credem că este e o întâlnire de dragoste, dragoste care nu presupune neapărat sentimente afectuoase, ci încredere, deschidere, curajul de a-I arăta toate, îndrăzneală, sfială și onestitate în arătarea stărilor sufleteşti aşa cum sunt ele în momentul prezentării.

Rostim apoi rugăciunile începătoare și Psalmul 50.

Tot din pregătire face parte încercarea onestă și hotărâtă de a ne împăca cu propria conștiință şi de a-i ierta pe toți cei care ne-au supărat sau rănit. Pe toți care ne vin atunci în amintire. Aici se poate citi o rugăciune pentru vrăjmași, o rugăciune de împăcare sau rugăciunea „Doamne, binecuvântează pe toți cei ce m-au supărat, întristat, rănit sau nedreptățit”. Dacă este cazul putem spune pe nume celor care ne vin în minte.

Urmează apoi, după rânduiala stabilită chiar de Domnul, să cerem iertare pentru greșalele noastre, pentru tot ce-am făcut noi rău, în măsura în care ne vine în minte în acest moment.

Pregătirea se încheie cu o scurtă rugăciune de mulţumire pentru darurile şi binefacerile de la Dumnezeu şi de la semeni.

Centrul liturghiei pentru care ne-am pregătit astfel constă în oferirea tuturor simțirilor din aceste momente, și prin ele a trupului, ca jertfă vie, lui Dumnezeu. Rostim cu atenție Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă” încercând să facem din ea singura lucrare a rațiunii, să fie singurul nostru gând. Ne îndreptăm atenția, ca lucrare a minții, nous, către senzaţiile din trup, acceptându-le conștient și rămânând nemișcați în poziția aleasă. Oferim lui Dumnezeu, printr-o mișcare lăuntrică simplă, ce ni se descoperă încă de la primele încercări, tot ce conștientizăm din simțirea noastră. Nu primim gânduri, le alungăm cu atenția dată senzațiilor și rugăciunii Numelui Domnului pe Care Îl chemăm ca să ne vindece de toată întinarea simțirii. Vom primi fiecare senzație resimțită și o vom păstra în atenție răbdând-o până se epuizează, până-și „spune cuvântul” și se eliberează de puterea impulsului care o lega de o anumită poftă sau mișcare care ar fi adus un spor de confort sau o plăcere. În această jertfire de sine primim și harul necesar pentru cultivare virtuții răbdării, singura prin care putem birui patimile legate de frică și furie.

Când această oferire se face în „liturghia iertării” rânduiala e puțin diferită pentru că în spatele senzațiilor prezente, demonstrează specialiştii, se află amintiri dureroase legate de traume sufleteşti neasimilate și scoaterea lor la lumina milostivirii vindecătoare a Lui Dumnezeu este esențială. În rânduiala pe care o descriem acum, „ofranda” noastră, darul nostru este simţirea, tot ceea conștientizăm că este simţire în momentul respectiv. Este împlinirea făgăduinţei pe care-o facem în Liturghia Euharistică de a ne oferi „toată viaţa noastră” lui Dumnezeu prin împreună lucrarea raţiunii, simţirii şi a minţii. Prin această oferire, ne eliberăm din robia generată de folosirea simțirii doar ca semnal de alarmă: „Fugi de durere!”, sau de atenţionare: „Caută plăcerea!” și ne aducem pe noi înșine, întregi, la întâlnirea vindecătoare cu Dumnezeu, în chiar trupul nostru.

Prin Sfânta Taină a Euharistiei noi ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului Cel înviat Care vine și se sălășluiește efectiv şi real în trupul şi sângele nostru. Harul pe care-l primim prin Sfânta Euharistie ne este dat ca să trăim în trupul nostru viaţa şi moartea lui Hristos aşa cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel: „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Iisus pentru ca şi viaţa Lui să se arate în trupul nostru cel muritor (2 Corinteni 4,10).

Astfel acceptând cu atenţie senzaţiile trupului şi refuzând traseul pătimaş pe care ne conduc ele fără Dumnezeu, murim vechiului mod de vieţuire şi vieţuim în viaţa lui Hristos Care nu a păcătuit deşi avea aceleaşi afecte şi senzaţii ca şi noi, în trupul Său și să ne asumăm și noi trupul și firea noastră așa cum a făcut-o El, cu harul Lui. Harul ne dă puterea nu numai să nu ne temem că vom muri dacă nu facem ce ne împing tiparele patimii, ci să ne şi naştem la un nou mod de existenţă.

Fiecare senzaţie, simţire în trup, oferită astfel lui Dumnezeu şi trăită fără „rest” ne purifică de patimi, pentru că patimile sunt mişcări ale sufletului prin care încercăm să înlăturăm senzaţiile neplăcute şi să le păstrăm şi le înmulţim pe cele plăcute. Or, senzaţiile sunt drumuri, căi ale vieţii către Dumnezeu şi nu scopuri în sine. În vieţuirea pătimaşă - atunci când emoţiile, sentimentele şi senzațiile sunt foarte puternice şi imposibil de prelucrat, de înţeles și de asimilat de către mintea omenească fără harul lui Dumnezeu - creierul uman, sau mintea omului, şi-a construit strategii de negare, refulare, ascundere a tuturor trăirilor prea puternice. Acestea sunt adevărate „resturi” de viaţă netrăită, ruptă din noi și îngropată într-un adânc inconștient formând un adevărat iad și zidind acel „trup al morții” despre care vorbește Sfântul Apostolul Pavel în Epistola către Romani, cap. 7, 24. Și omul face acest lucru pentru că, fără Dumnezeu, fără harul Său, nu poate să-și trăiască viața deplin fiind capabil doar de supraviețuire. Fără harul lui Dumnezeu, viața omului este perisabilă, stricăcioasă, vulnerabilă. De aceea şi S-a făcut om Fiul lui Dumnezeu şi ne-a oferit Trupul Său înviat şi harul Său ca remedii.

„Liturghia lăuntrică” din tot locul și din toată vremea, pe care o recomandăm de-a lungul întregii zile, presupune să-I oferim lui Dumnezeu, în Numele Domnului, „din mers” toate ale noastre ca să le facă „ale Sale”! Ne oferim pe noi înșine, așa cum suntem, și toată viaţa noastră prin chemarea atentă a Numelui peste ce oferim. Ne încredințăm milostivirii Sale fără să ne judecăm (criticăm, blamăm) sau să ne pedepsim singuri. Când Domnul ne cere să ne judecăm și Sfinții ne învață să ne osândim pe noi înșine, nu ne cer să ne pedepsim, ci să credem în mila Domnului și în iertarea vindecătoare și sfințitoare. Omul mândru alege să se pedepsească sau să deznădăjduiască lăsându-se amăgit de diavolul care sugerează că Dumnezeu este un tiran fără milă și că scopul Lui este pedepsirea păcătosului. Osândirea de sine este, în esența ei, conștientizarea și asumarea neputinței absolute a omului de a „face binele” și de a fi fericit fără Dumnezeu și căderea la picioarele milostivirii Lui. Osândindu-se astfel, omul ajunge la smerenie și în ea Îl întâlnește pe Dumnezeul Iubire în chiar iadul din inima sa.

Concret, asumându-ne conștient, ca fiind ale noastre, toate simțirile și mișcările sufletului nostru, fără a acuza sau osândi cineva, și oferindu-le milostivirii Mântuitorului prin chemarea Numelui Său, ieșim din dimensiunea psihologică și intrăm în cea duhovnicească. Dumnezeu înduhovnicește energiile noastre create. Lucrează cu „materia” sufletului nostru care devine „prescura” tainei înduhovnicirii.

Voi încheia cu un cuvânt al Părintelui Zaharia de la Essex care ne poate sprijini pe calea aceasta:

Sentimentele aparțin „omului vechi” și Dumnezeu ne cere să ne dezbrăcăm de acesta (Efes. 4, 22). Trebuie să convertim aceste sentimente, care sunt de natură psihică (sufletească) în simțiri și trăiri duhovnicești.

De exemplu, simt o mare bucurie. Pot s-o trăiesc psihologic, să mă bucur și să fiu cu adevărat fericit, sau pot preschimba acest sentiment în trăire duhovnicească deschizând un dialog cu Dumnezeu. Astfel sentimentul devine bucurie duhovnicească, o energie spre împreuna-vorbire cu Dumnezeu. Dacă am un sentiment de tristețe... îmi voi vărsa inima înaintea lui Dumnezeu și voi folosi această energie a tristeții prefăcând-o în energie de rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

Transformăm stările noastre psihologice în stări duhovnicești îngăduind oricărui fel de energie să vină asupra noastră (acceptând toate sentimentele) și o întoarcem către Dumnezeu spre a vorbi cu El. Ne schimbăm direcția concentrării minții și-i dăm altceva pe care să se fixeze.

Părintele Sofronie ne spunea că Domnul în grădina Ghetsimani nu gândea psihologic: „de ce fac asta, de ce sunt nerecunoscători”. Nu S-a coborât la nivelul acela, ci grăia cu Tatăl Său. „Au nu voi bea paharul Tatălui meu”. La fel și noi când vin asupra noastră tot felul de energii pozitive și negative, de tristețe, tragice, ale plăcerii, energii nobile să nu rămânem la acest nivel al sentimentelor, ci să ne luăm energia pe care ne-o aduc sentimentele să o îndreptăm spre Dumnezeu și să ne rugăm potrivit nevoilor noastre.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne rușineze, care să ne aducă pocăință și să descătușeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănțuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu. Putem întotdeauna să descoperim această energie dacă găsim cheia potrivită, „cheia lui David” (cf. Is. 22, 22; Apoc. 3, 7) și dacă facem mișcarea potrivită ca să o descătușăm, cu alte cuvinte, dacă primim un gând smerit dăruit nouă de Domnul atunci când prin „pogorârea de sine” ne supunem judecății Sale. (Arhimandritul Zaharia, Lărgiți și voi inimile voastre!, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009, p. 145).

Monahia Siluana Vlad

Mănăstirea „Sfântul Siluan Athonitul” din Iași

http://www.sfintiiarhangheli.ro/mai-e-posibila-terapia-practicata-de-sfinti

Comuniune prin tăcere

Ascultarea cu Dumnezeu - Maica Siluana Vlad